MAGUL DIN CARPATI EP18

Mă întreb oare ce o fi aşa de greu să nu te gândeşti la nimic. încerc să îmi limpezesc mintea. Un val compact de idei mi se învârt în cap. încerc să le îndepărtez, însă ele revin cu o şi mai mare forţă. Mă concentrez alungându-le.

- Te rog să inspiri rar şi adânc pe nas, spune el, în timp ce simt cum mâna lui se suprapune peste mâinile mele.

Instantaneu un val negru îmi acoperă creierul. Stau în interiorul meu într-o beznă şi o tăcere totală.

Simt organic cum creierul şi musculatura mi se rela­xează. Sunt cuprins de o uşoară senzaţie de plutire.

            Acum inspiri mai departe tot rar, şi îţi imaginezi un trandafir, aud vocea lui.

Brusc proiecţia mentală a unui trandafir roşu îmi apare, îi văd petalele cărnoase şi catifelate de un roşu burgund, frunzele cu minusculii săi zimţi, spinii uşor ameninţători, perfecţiunea tulpinii.

- Inspiri acum adânc şi simte mirosul.

Inspir adânc şi un miros plăcut, aromat îmi gâdilă receptorii olfactivi. Inspir mai adânc şi simt cum parfumul florii, se combină cu cel al frunzelor, dându-i o nuanţă de proaspăt, de viu.

Este o senzaţie plăcută, reconfortantă. Trag şi mai adânc aer în piept, încercând să captez toată savoarea şi mă trezesc într-o superbă grădină de trandafiri. Sunt mii, de diverse culori, de toate formele şi mărimile. Mă plimb pe sub arcade de flori, a căror tulpini stau într-o încrengătură măiastră. Văd tufe întregi, asemeni unor arbori pitici de jur împrejur. Sub picioarele mele, pietricele mici, albe, scâr­ţâie la fiecare pas. Mă apropii de un trandafir galben şi îl miros. Parfumul lui delicat mă învăluie. Plec mai departe. Sunt într-o mare de arome de trandafiri. Esenţa lor mă învăluie, penetrându-mi hainele, părul. Mă simt contopindu-mă, devenind una cu ei. Mă uit la mine însumi, ca şi cum aş sta într-o floare. Mă vizualizez stând în mijlocul aleii, cu ochii închişi. încerc să mă conştientizez şi îmi dau seama că sunt un trandafir roşu. Trimit trupului meu, toată iubirea mea şi văd cum valuri alburii de esenţă aromată îl învăluie. Mulţumesc florii şi instantaneu mă întorc în trupul meu. Aş vrea să mai stau aici, însă vocea lui Cris­tofor mă cheamă înapoi.

- Acum inspiră adânc şi deschide ochii. Inspir adânc şi deschid ochii. Simt cum mă izbeşte în plex, realitatea rece a laboratorului. Ochii negrii ai lui Cristofor se uită la mine întrebători.

- A fost sublim. Nu ştiu unde am fost, dar a fost sublim.

Ai fost într-o realitate pe care tu ţi-ai creat-o, bineînţeles cu puţin ajutor de la mine, spuse el. Trebuie să înţelegi că voi sunteţi creatorii propriei voastre realităţi. Mai ales acum în aceste timpuri. Gândeşte-te că mintea umană are puterea de a-şi crea un program virtual, care în timp se va suprapune peste realitate, modificând-o. De exemplu, să zicem că ţie îţi este frică de sărăcie. Dacă în fiecare zi te gândeşti la acest lucru, tu vei crea în zona mentală o formă gând cu această proprietate. Cu cât te gândeşti mai intens, cu atât ea va spori ca putere, până când va ajunge să te domine şi de aici până la manifestarea în plan fizic nu este decât un pas. La fel se întâmplă şi cu boala, cu ghinionul, cu accidentele.

- Bine, dar eu nu am vrut să fiu bolnav!

- Nu, dar te-ai gândit în fiecare zi să nu cumva să te îmbolnăveşti? Te-ai ferit de cei răciţi sau cu probleme de sănătate? Ţi-era teamă de cei cu boli incurabile.

- Mda, zic eu, uşor şovăielnic.

-    Tu ţi-ai creat o formă gând a fricii de boală, iar aceasta suprapusă peste predispoziţia karmică, s-a manifestat în plan fizic, îmbolnăvindu-te.

-    Da, dar puteam să iau o gripă, o infecţie, o ciupercă sau orice altă boală curabilă!

-    După cum spuneam, depinde de predispoziţia karmică, spuse Cristofor ridicându-se, spre a-mi da de înţeles că întrevederea a luat sfârşit.

Aşezat în pat, adorm căutând să găsesc iarăşi grădina.

La prima întâlnire cu Cristofor îi spun că în cele câteva zile scurse de la ultima noastră întrevedere am exersat de zor, din proprie, voinţă, plimbarea prin grădină. Trebuie să recunosc că senzaţia nu a mai fost atât de pregnantă, însă sunt mândru că am reuşit totuşi ceva. Deşi nu scoate nici un cuvânt, îmi dau seama că îmi apreciază efortul. Evit să îi spun că ideea de a exersa mi-a venit datorită plictiselii.

Aflu că în această seară vom merge afară pentru a face un ritual. Mă întreb ce trăznaie o mai fi şi asta, însă nu apuc să îmi duc ideea până la capăt, căci Yidam îşi face apariţia chemându-ne.

îl urmăm şi odată ajunşi afară, văd în mijlocul pajiştei un cerc imens din pietre albe, de râu, suprapuse, încadrat într-un pătrat. Din patru puncte ale cercului pleacă către mijlocul laturilor câte o linie. La o distanţa considerabilă se află aşezată sub formă de piramidă, o grămadă de lemne, pregătită parcă pentru un foc de tabără. Din loc în loc, făclii aprinse, ard, conferind pajiştei o aură mistică.

- Aceasta este o roată de tratament, îl aud pe Cristofor spunându-mi. Un fel de roată medicinală. Este folosită în special de către popoarele amerindiene. Are rolul de a capta energide benefice din univers şi de a le uni cu cele ale pământului.

Cam laconică explicaţia, însă mă mulţumesc şi cu atât.

Mă aşază culcat în centrul ei, cu mâinile şi picioarele desfăcute. în minte îmi vine imaginea omului Vitruvian al lui DaVinci. Yidam coboară pe scări, aducând cu el un pahar cu un lichid uşor portocaliu. îl sorb încet, cu teamă Are un gust ciudat, aspru, uşor amărui, ca de plante.

Nu simt nimic. II văd pe Yidam cum aprinde rugul şi pe Cristofor începând să se învârtă de jur împrejurul meu. Simt cum un tremur nefiresc îşi face apariţia în plexul solar, timp în care totul începe să se învârtă. Aud cum din depărtare, sunetul unor tobe ritualice se apropie. Le aud din ce în ce mai tare, până când am senzaţia că sunt în spatele meu. Ridic cu greu capul, încercând să le localizez. O stare de greaţă şi o durere ascuţită de stomac pun stăpânire pe mine făcându-mă să mă chircesc. Mi-e din ce în ce mai rău! încerc cu ultimele sforţări să mă abţin de la a voma, însă lichidul stomacului îmi inundă cavitatea bucală. Deschid gura şi văd cum din ea încep să iasă, şuvoaie de cărăbuşi. Sunt de toate dimensiunile. Mă uit la ei cu oarecare silă, însă fără teamă. îmi dau seama că nu seamănă cu cei reali, căci aduc mai mult cu cei egipteni, datorită culorii lor albastre. Pierd noţiunea timpului şi simt cum sunt cuprins de o stare uşoară de plutire. Sunt ca un fulg, zbor uşor, dus încolo şi încoace de plăcute pale de vânt. Văd cumva de sus, clădirea, pajiştea, copacii, şi pe mine întins. Uite-1 şi pe Cristofor în genunchi cu mâinile ridicate! Mă rotesc, fac volte ample prin aer.

Sunt regele văzduhului! Trec uşor prin dreptul feres­trelor şi mă văd cu aripile întinse. Sunt un şoim, superb, majestos. Planez încet, întorcându-mă. Da sunt eu! Scot un sunet ascuţit de bucurie.

Mă avânt ca o săgeata în înaltul cerului. Ies în eter. Pământul mi se arată în toată splendoarea sa. Ici colo, pe suprafaţa lui, sclipesc luminţe aurii.Unele mai tare altele mai încet. Mă întreb ce o fi cu ele? Aud în interiorul capului: Sunt cei ce s-au trezit! Adică cum? Nu mai apuc să primesc răspunsul. Simt cum fire moi plăcute, de lumină mi se încurcă în aripi şi mă trag în jos spre trupul meu. Mă zbat încercând să scap. Nu vreau să intru acolo! Mai lăsaţi-mă!

Sunt iarăşi în mine. Este urât şi rece. îmi simt trupul ca pe ceva străin. Mă zbat să ies. Simt cum mâna lui Cristofor îmi atinge fruntea. O senzaţie de calm mă cuprinde şi adorm.

Mă trezesc dimineaţa, întins în patul meu. Oare am visat? Senzaţia de discomfort pe care o simt în capul pieptului mă face să înţeleg că nu. Cobor în bibliotecă, unde îl găsesc pe Cristofor studiind o carte groasă, cu coperţi negre. Mă aşez în dreptul lui şi încep să-1 descos.

- Spune-mi, te rog, ce am văzut aseară?

- Aseară ai intrat în legătură cu dublul tău, cu ghidul tău călăuzitor. Conştiinţa nu cunoaşte limite, asta înseamnă că poate fi transpusă în orice. A fost un fel de stare de transă, prin care te-ai pregătit pentru întâlnirea cu conştiinţa cosmică, cu principiul akashei, dar o să mai discutăm despre asta diseară.

Restul zilei l-am petrecut gândindu-mă la ce mă aşteaptă. Nu pot spune că nu îmi place. Am început să-mi descopăr noi simţuri, pe care nu eram conştient că le posed.

Aşezat din nou în laborator, aflu că vom continua exer­ciţiile de meditaţie. Mă aşez pe jos în aceeaşi poziţie.

- Inspiră adânc şi închide ochii, aud vocea lui Cristofor.

Imaginează-ţi că eşti undeva în eter. Corpul tău este relaxat. Cere din akasha elementul foc. Imaginează-ţi că îl absorbi atât prin inspiraţie, cât şi prin pori. Inspiră adânc foc şi lasă-1 să iasă afară, pe expiraţie prin plexul solar.

La început nu simt nimic. Apoi, din ce în ce, o căldură plăcută începe să mă cuprindă. Cu fiecare inspiraţie simt cum un bulgăre tensionat de lumină se adună în plexul meu solar. încerc să îl scot afară dar nu reuşesc. Mai inspir de câteva ori, acumulând energia. La un moment dat, plexul solar îmi explodează, umplând camera de lumină. îmi simt organismul complet golit, eliberat şi relaxat.

Am senzaţia că în încăpere a devenit foarte cald. - Acum ai să absorbi această căldură înapoi prin plexul solar şi ai să o trimiţi înapoi în Akasha.

îmi imaginez că absorb focul prin plexul solar. Simt cum căldura mă inundă. Presiunea devine din ce în ce mai mare. Vreau să scap de ea, însă Cristofor nu mi-a spus cum. Mă gândesc că trebuie să părăsească corpul la fel cum a intrat şi de aceea, o eliberez prin pori şi prin expi­raţie. Mă simt un pic obosit, însă Cristofor mă pune să repet exerciţiul şi cu celelalte elemente. După încheierea expe­rienţei, primesc obişnuitul ceai. Cred că oamenii ăştia sunt obsedaţi de el. Oare or fi trăit în Anglia?

-     Ceaiurile pe care le bei, sunt din anumite plante, atent alese, îl aud pe Cristofor şi îmi trece prin cap că omul asta are o intuiţie aparte. Fiecare plantă conţine o cantitate speci­fică de elemente. Prin ingerare ele îţi ajută organismul să se echilibreze. Aceste ceaiuri împreună cu exerciţiile pe care le-am făcut, te-au ajutat să obţii combinaţia optimă de materie primordială, specifică ţie şi necesară în acest moment al terapiei.

-     Dar de unde ştie corpul meu ce îmi trebuie?

-     Organismul uman este o maşinărie perfectă. El are un sistem special de autoreglare. Dacă reuşeşti să te deconec­tezi de la raţional şi să îl laşi să îşi facă treaba, atunci toate celulele sale vor lucra împreună, având ca unic scop, între­ţinerea vieţii şi a sănătăţii. Acest lucru era bine cunoscut străbunilor noştri. Hipocrate spunea chiar că dând mân­care bolnavilor, de fapt îi ucidem. Voi daţi organismului chimicale, aditivi, medicamente, stres, furie şi normal că reacţionează. Primind combustibil toxic va da comenzi eronate, în special pentru a trage un semnal de alarmă. Dar voi ce faceţi? în loc să vă opriţi, continuaţi să îl umpleţi şi mai tare cu toxine, până când ajunge la suprasaturaţie şi nu îşi mai poate îndeplini sarcina, adică de a susţine viaţa, şi atunci începe o degradare bruscă şi rapidă şi intervine decesul. Bineînţeles dacă la toate astea se adaugă şi încăr­cătura karmică, atunci procesul este şi mai greu de oprit, dacă nu chiar imposibil.

-     Bine, dar dacă în karma persoanei stă scris să moară de o anumită boală, atunci contează ce mănâncă?

Da, căci îşi poate prelungi viaţa! Dacă în sprijinul unei mâncări adecvate, benefice vine şi o încărcătură pozi­tivă, o evoluţie spirituală, atunci există chiar şansa să se vindece. De fapt omul este un specimen tare ciudat! Voi vă amintiţi de Dumnezeu doar când aveţi probleme şi atunci în loc să căutaţi adevărata cauză, voi vă apucaţi să faceţi reproşuri, să împroşcaţi cu acuzaţii. Căutaţi un vino­vat, nu contează că este şeful, vecinul, Dumnezeu, important este să nu fiţi voi. Când din contra vă este bine, toate vă merg în plin, sunteţi sănătoşi şi prosperi, atunci uitaţi să mulţumiţi, consideraţi că toate astea vi se datorează vouă şi sunteţi singurii îndreptăţiţi în a culege laudele.

Nu pot spune că aceste cuvinte nu mă lovesc acolo unde mă doare!

- Sunt convins că pe mine Dumnezeu nu m-a ajutat. Accept că există reîncarnare, accept ideea faptei şi a răsplatei, dar toată munca pe care am depus-o, riscurile pe care mi le-am asumat, nopţile mele nedormite, reprezintă strădania mea, gândirea mea. Ceea ce am astăzi mi se datorează mie, ideilor, viziunilor mele.

-     Şi aceste idei, viziuni, gânduri de unde veneau? Nu cumva din Akasha, din Gândirea Divină? îmi răspunde el.

-     Poate fi aşa sau nu. Nimeni nu poate demonstra acest lucru! Dacă ideile din Akasha îmi aparţineau? Dacă eu doar le-am cules de acolo?

Ideile din Akasha îţi aparţineau cu siguranţă, ca de altfel nouă tuturora. De fapt toate ideile existente acolo, aparţin tuturor entităţilor, încarnate sau neîncarnate. întreaga creaţie are acces, însă numai cei ce se află pe lungimea lor vibraţională le pot culege. Fiecare om se naşte cu menirea de a putea folosi anumite informaţii de acolo, unii au misiunea de a le face publice, de a le transpune în practică, spre a putea ajuta întreaga umanitate. Arareori aceeaşi idee a apărut simultan pe pământ. Mă refer aici în special la descoperiri ştiinţifice importante. Explicaţia acestui fapt este că atunci, exact în acel moment, două sau mai multe entităţi încarnate au fost pe aceeaşi lungime de undă. Providenţa Divină a permis accesarea Akashei de către aceştia, concomitent, considerând că informaţia era vitală pentru omenire şi fiind redată din mai multe surse, putea fi recepţionată mai repede şi mai eficient.

-    Da, de asta s-a ajuns la procese celebre! adaug eu.

-    Din păcate însă, dacă oamenii ar şti că de fapt ideea nu le aparţine, dacă ar conştientiza că ei au fost cei cărora li s-a dat acces la conştiinţa superioară, atunci nu ar mai face-o. Sunt convins că în anii ce vor urma saltului, ome­nirea va intra într-o noua formă de conştiinţă, mai evoluată, mai spirituală şi atunci toate barierele gândirii materiale vor fi depăşite.

-    Da, însă nu toţi vor apuca să vadă, căci după cum spuneai mulţi vor pleca. Ştii ce sunt curios? Unde vor merge toate aceste suflete?

Văd cum privirea i se înceţoşează şi se uită iar prin mine, spunându-mi:

- Mulţi din cei ce se află încarnaţi acum, aici, pe acest pământ, sunt spirite superioare, care au venit să echilibreze karma pământului. Dacă ei nu făceau acest sacrificiu, Soarta pământului ar fi fost mult mai crudă, căci la un anumit moment, cam prin anii tereştri 1820, s-a ajuns la concluzia că pământul este un experiment eşuat. în conformitate cu planul divin acesta trebuia să se autodistrugă în jurul anului pe care voi îl numiţi 2000. însă, datorită lor, în 1967, s-a luat hotărârea, la nivelul entităţilor coordonatoare de a da încă o şansă pământenilor. începând cu acest an au început să sosească grupuri de entităţi elevate. Celor care erau deja aici a început să li se transmită un flux de energie, menit să deschidă cel de-al treilea ochi, sau să permită activarea Sahasrarei cu scopul de a capta informaţii din Akasha. Din ce în ce mai multe adevăruri au fost relevate. Mase întregi de oameni au început să fie captivate de paranormal. încet, aceştia s-au transformat în căutători de adevăr şi mai apoi propovăduitori ai acestuia. Aşa se face că astăzi uitându-te energetic din astral, îi vezi strălucind asemeni unor lumi­niţe. Mulţi dintre aceştia de care îţi vorbeam, vor muri, dar nu din cauza faptului că vibraţia lor nu va corespunde, ci pur şi simplu pentru că ei vor să se întoarcă acasă, adică acolo de unde au venit. Unii vor rămâne, pentru a-i ajuta pe supravieţuitori, pentru a-i călăuzi. Mai sunt şi acele entităţi care nu vor corespunde noii energii. Din păcate acestea sunt suflete ce au rămas în urmă. Evoluţia lor a fost mai lentă şi nu au reuşit să ţină pasul cu umanitatea. Acestora li s-a pregătit o nouă planetă tip pământ. Ei vor sosi aici în grupuri, pentru a o coloniza. Este aproape iden­tică cu Gaia, oferă aceleaşi condiţii şi se supune aceloraşi legi. Din păcate pentru ei, o vor lua de la început. Ei vor trebui să stăpânească focul, să înveţe să îşi facă haine, să descopere roata. Nu îşi vor mai aminti nimic şi vor lua totul ca pe o experienţă nouă.

- Poate scapă de Hitler, de războaie, de crime!

- Nu vor scăpa, căci ei trebuie să treacă prin acelaşi gen de experienţe. Trebuie să existe cineva care manifestând po­laritatea negativă a elementelor să ajute la arderea karmei.

- Şi această planetă există deja? Are un nume?

- Da, ea există şi are un nume, căci un vechi dicton kabbalistic spune că ceea ce nu are nume nu există, însă acesta nu poate fi rostit încă, spuse Cristofor, propunându-mi totodată să ne oprim.

Mă retrag la mine în camera, gândindu-mă la ce face atâta timp singur. Nu are televizor, ziare, nu iese din casă, nu are invitaţi. Oare nu s-o plictisi? Adorm uitându-mă la Danaide. Frumoasa mea...

O durere ascuţită mă face să duc mâna la stern. Deschid ochii şi mă văd tras iarăşi în sus de fire. De data asta stau liniştit, nu mă mai zbat. Parcă chiar a început să îmi placă.

Aterizarea, sau cum s-o chema ceea ce mi se întâmplă, are loc destul de dur, căci simt cum mă lovesc cu capul de ceva tare, parcă ar fi piatră. De durere duc mâna la frunte şi mă bucur să constat că sunt stăpânul propriilor mişcări. Deschid ochii şi îmi dau seama că mă găsesc într-o încă­pere construită din blocuri mari, albe, de piatra. în mijlocul încăperii, într-o tipsie de aramă arde cu vâlvătaie un foc. Torţe aprinse, prinse de ziduri, luminează din loc în loc, aruncând umbre sinistre pe pereţi. Nu ştiu de ce, însă simt locul rece, periculos. Mă uit la mine şi realizez că sunt îmbrăcat doar cu un fel de robă, fără mâneci, prinsă cu o centură masivă, aurie. La gât îmi luceşte un colan plat, greu, din metal galben şi email multicolor.Oare unde sunt? Ţinuta şi bijuteriile, mă duc cu gândul la Egiptul antic.

în cameră intră un bărbat arămiu, înalt şi musculos, care îmi vorbeşte într-o limbă aparent necunoscută, dar pe care o înţeleg perfect.

- Am pregătit camera pentru evocare, îmi spune el, făcându-mi semn să îl urmez.

Nu am ce face şi mă duc după el, întrebându-mă ce o trebui să evocăm. O luăm pe un culoar întunecos şi intrăm într-o cameră în centrul căreia stă un altar din piatră. Acelaşi gen de făclii luminează locul. Pe jos sunt trasate cu o pulbere asemănătoare sticlei pisate, un cerc şi în faţa lui un triunghi. Bărbatul îmi aşază pe cap un fel de coroană, de forma unei cobre ce ţine capul în poziţie de atac şi apoi îmi întinde un toiag tot din metal galben, al cărui vârf superior se termină cu un fel de buclă. Se îndreaptă apoi spre cerc ţinând în mână o mantie.

încerc să înţeleg ce vrea, şi realizez că trebuie să mă aşez în cerc. Intru în interiorul lui, iar acesta îmi aşază pelerina pe umeri, îngenunchează şi apoi ridicându-se duce câte o tipsie în care arde un foc şi aruncă un pumn de cărbuni deasupra. Un fum greu, înecăcios începe să se ridice. în câteva clipe aerul devine irespirabil. Abia mai văd. încerc să îmi dau seama ce trebuie să fac. în interior îmi răsună o voce, care mă îndeamnă să bat cu toiagul în pământ. Mă decid să execut, dat fiind că nu am o altă idee mai bună. La a treia bufnitură, întreaga încăpere începe să se clatine, ca şi când ar fi cutremur. Nori de praf cad din tavan, făcându-mă să tuşesc. Ca prin farmec, praful şi fumul se risipesc şi văd cum înaintea mea, în triunghi, o splendidă femeie, cu un păr lung, blond, ce îi ajunge până la talie, stă şi mă priveşte. Este întruchiparea perfecţiunii. Are pielea uşor arămie, iar sânii feciorelnici îi sunt mai mult dezgoliţi de rochia albă uşoară. Nu poartă nici o bijuterie. însă nici nu cred că ar avea nevoie, ea însăşi este o operă de artă. Ochii îmi sunt atraşi de privirea ei, pe care o simt tăioasă, rece, ca şi cum m-ar privi prin două cuburi de gheaţă. O senzaţie de disconfort mă cuprinde.

- M-ai chemat! o aud spunând, însă vocea îi sună urât, ca a unui bărbat.

- Ştii de ce îi răspund eu! eschivându-mă.

- Vrei ajutorul meu. Ţi-am spus că ţi-1 voi da. Nu înţeleg de ce m-ai mai chemat. înţelegerea a fost pecetluită cu sângele tău. Legământul este făcut. Vei fi rege, însă în primul an trebuie să îndeplineşti pactul.

- Am vrut să mă asigur că totul este stabilit.

-    Eu nu îmi iau niciodată cuvântul înapoi. Şi nici tu nu ai posibilitatea. Ce este scris cu sânge, nu poate fi dezlegat.

-    îmi poţi aduce aminte condiţiile pactului, încerc eu şovăielnic.

După privirea pe care mi-o aruncă înţeleg că am greşit întrebând.

- Vreau o sută de suflete de noi născuţi, dintre care unul să fie din sângele tău! Şi să fie ucişi de mâna ta! tună ară­tarea, după care dispare brusc, intrând parcă în pământ. în urma ei un miros greu de sulf, se împrăştie în încăpere.

Simt cum sângele mi se scurge în picioare. O stare de panică mă cuprinde. Am făcut eu un asemenea pact? Să omor nou-născuţi? Imposibil! Cât de idiot să fie cineva să accepte aşa ceva!

Ies din încăpere furios. Din urmă mă ajunge bărbatul, care o ia înaintea mea luminându-mi drumul.

Mă trezesc într-o încăpere ce seamănă cu un dormitor. In pat mă aşteaptă o superbă negresă, plină de brăţări. Citesc în ochii ei un fel de teamă, însă nu înţeleg de ce. Oare sunt atât de urât? Mă aplec deasupra unui vas cu apă. Mă uit la propria-mi imagine şi constat că arăt chiar bine. Nu am nici măcar un fir de păr, chiar şi sprâncenele îmi lipsesc, dar ochii conturaţi cu creion negru sunt superbi. Sunt mul­ţumit de ce văd. Mă decid să profit de situaţie şi mă îndrept către pat. Chiar îmi era dor de un trup de femeie. Fac dra­goste cu ea, cu plăcere, cu pasiune, cu blândeţe, dar totuşi îi simt frica. Adorm ţinând-o în braţe.

Mă trezesc întinzându-mă. La capul patului, se află bărbatul de aseară ţinând în mâini o tavă acoperită cu o pânză. Mi-o întinde îngenunchind, timp în care trage şer­vetul. Capul femeii, care mă priveşte cu ochii larg deschişi mă face să urlu de spaimă şi leşin. îmi revin. Sper din tot sufletul să fiu înapoi în cameră, însă constat că nu. Sunt în acelaşi pat. Frisoane de repulsie la adresa mea mă invadează.

- Sigur nu sunt eu! Nu îmi trăiesc viaţa! Este o minciună! Este viaţa altuia! zbier eu.

în încăpere intră bărbatul. Are în mâini un fel de rochie pe care mă ajută să o îmbrac. O fac, dar în silă. Doamne, de s-ar termina odată!

Ieşim din clădire şi constat după treptele pe care trebuie să cobor, că mă aflu în partea superioară a unui templu. O mare de oameni mă întâmpină cu urale.

Păşesc încercând să par majestuos. O luptă crâncenă se dă în sufletul meu. Mă urăsc! Oare ce monstru ar face aşa ceva? Un vâjâit puternic mă face să întorc capul exact în momentul în care o lance îmi străpunge inima. Mai apuc să aud strigătele de groază ale mulţimii.

-  Mulţumesc Doamne că m-ai oprit de la a face rău, mai apuc eu să spun şi mă prăbuşesc.

Iarăşi m-am lovit la cap. De data asta chiar mai tare.

Deschid ochii şi realizez că sunt la mine în cameră. Duc mâna la frunte şi îmi pipăi cucuiul. Mă doare însă această durere îmi face bine. Sunt consternat! Mă simt ciudat, nu îmi vine să plâng, dar am o senzaţie profundă de dezgust. Mi-e silă de mine! Oare de ce făceam asta? Care era scopul crimelor? Putere, bani, onoare? Toate astea merită?

Dacă am făcut aşa ceva, merit să mor în chinuri, să mă jupoaie de viu, să mă omoare cu pietre!

Mă ridic şi mă duc la Cristofor. Cât o fi ceasul? Mă uit pe geam. Văd soarele care apune. Dar abia m-am sculat! Intru în laborator trântind uşa de perete şi strig:

- De ce am făcut asta? De ce?

- Pentru că la vremea respectivă asta simţeai. Gradul tau de evoluţie ajunsese în punctul în care trebuia să îţi însuşeşti experienţa crimelor, a puterii, a decăderii, a orgoliu­lui exacerbat. Trebuia să îţi manifeşti polaritarea negativă pentru a o stăpâni şi a-ţi introduce

vibraţia în structuri. Fără aceste experienţe sufletul nu poate să se desăvâr­şească.

-    Bine, dar spiritul acela, femeia?

-    Era o entitate de polaritate negativă, care ţi-a venit în ajutor, încărcându-te şi mai mult, spre a-ţi netezi calea. Să ştii însă că pactul l-ai făcut benevol. Nu ai fost silit. Ţi s-a propus şi tu ai acceptat.

-    Există asemenea entităţi?

-    Da şi încă multe altele, dar ele ne sunt date spre a ne călăuzi către menirea noastră. Şi ele acţionează în legea karmei.

-    Dar ce fel de entităţi sunt? Unde se află?

-    Sunt multe şi felurite. Unele stăpânesc elementele, sunt duhuri ale focului, ale apei, ale pământului şi ale aerului, altele sunt inteligenţe cosmice străbune, care se ocupă cu stabilitatea din centura pământului, iar altele sunt aşa-zişii conducători din centura pământului, şi sunt răspunzători de activarea, stăpânirea şi păstrarea armoniei. Toţi stăpânesc adevărul, cunoaşterea şi înţelepciunea. Au vârsta creaţiei şi vor fi atâta timp cât ea va exista.

-    Şi presupunând că chiar există, vin aşa la oricine îi cheamă?

-    Nu în nici un caz. Fiecare din ei are un nume. Fiecă­ruia îi corespunde o culoare, o substanţă şi o pecete. Numai stăpânind aceste taine îi poţi chema.

-    Şi unde găseşti aceste nume? De unde le poţi afla?

-    Cei ce stăpânesc kaballa le cunosc. Sunt multe cărţi scrise pe acest subiect, totuşi nu recomand nimănui să le folosească fără să fie foarte bine pregătit. Cel ce stăpâneşte arta evocării trebuie să aibă o ţinută morală ireproşabilă, să fie sigur în ceea ce face, să fi depăşit anumite praguri de elevare şi în primul rând să se afle în contact direct cu Providenţa Divină. Fără aceste lucruri, întreg experimentul se poate transforma în ceva tare urât, căci evocatorul poate deveni prizonierul lor, ceea ce nu este foarte plăcut.

-    Dar ele sunt entităţi pozitive?

-    Ele sunt entităţi. De aceea ele conţin ambele pola­rităţi. După cum spuneam în Akasha nu există nici bine nici rău, căci este un concept pământean. Ele nu pot face deosebirea între o sarcină benefică şi una malefică. Cel ce cheamă o entitate şi îi atribuie o misiune, poartă întreaga răspundere şi va trage ponoasele.

-    Dar entitatea pe care eu am chemat-o? Cine era?

-    Era o entitate din planul astral. Nu făcea parte din entităţile coordonatoare, ea fusese creată într-un fel chiar de tine. Adică era proiecţia unei forme-gând, care te-a însoţit mai multe încarnări la rând, până când a ajuns de sine stă­tătoare. Cu fiecare naştere, viaţă şi moarte tu ai îmbogăţit-o, ai ajutat-o să capete puteri, până când într-o zi ea a preluat controlul, dominându-te.

-    Şi de ce a permis Dumnezeu acest lucru?

-    Pentru că voi sunteţi asemeni Lui. Voi puteţi crea, da viaţă. Planul astral este plin de formele-gând ale voastre. Tot ce doriţi, speraţi, gândiţi, toate fricile şi toate temerile voastre au un corespondent în astral. La început sunt sim­ple amprente energetice, însă cu cât vă gândiţi mai tare şi mai intens, cu atât ele încep să capete contur, viaţă, până când într-un final devin de sine stătătoare, capătă chiar un minim de inteligenţă şi ajung să vă domine. Trebuie să înţelegi că voi sunteţi legaţi de ele prin mii de fire. Sunt ca un fel de tuburi, prin care circulă trăirile, emoţiile, însă curgerea este în ambele sensuri.

- Adică cum? întreb eu nedumerit.

- Să luăm spre exemplu cazul unui fumător. El a fumat ani la rând, dezvoltând chiar o pasiune. în astral s-a creat o formă-gând a acestei pulsiuni, care hrănită cu energie, a început să crească până când a devenit de sine stătătoare. La un moment dat omul vrea să se lase de fumat. Entitatea, o putem numi aşa, deşi nu este chiar o entitate adevărată, primeşte mesajul şi îşi dă seama că acest lucru înseamnă disiparea sa. Atunci începe să transmită energii de tipul poftei, a stărilor de rău, a gândurilor. Omul începe să se chinuie. Se întreabă de ce trebuie să o facă? îşi spune că ar putea-o face oricând, însă că acum nu este momentul, începe şi se dă o bătălie. Pe de-o parte raţiunea persoanei, pe cealaltă energiile trimise de această formă.