- Aş fi încântat să aflu mai multe despre dumneavoastră. Dacă doriţi vă pot vorbi şi eu despre mine.
Poate că este cazul să ne cunoaştem mai bine, zic eu şi simt cum instantaneu mi se pune un nod în gât. Despre ce să îi vorbesc? Ce să îi povestesc, că ştiu să fac bani, că nu am pe nimeni, că am făcut orice pentru a-mi atinge scopurile?
Mă uit la Cristofor, care zâmbeşte larg, uitându-se cumva prin mine.
- Nu cred că am mai vorbit vreunui muritor despre viaţa mea, însă ţinând cont de viitoarele evenimente cred că nu mai are nici o importanţă.
Aici el face o pauză, timp în care eu mă gândesc dacă nu cumva viitoarele evenimente se referă la iminenta mea moarte, care mă face să fiu în postura de bun ascultător.
- Provin dintr-o familie de negustori, de condiţie medie, continuă el. Mama s-a căsătorit cu tata la indicaţiile tatălui ei, care credea despre el însuşi că este alchimist. El a fost cel care a binecuvântat unirea celor doi spunându-le că vor avea un fiu. Aşa am venit eu pe lume, într-o zi frumoasă de iulie. Din păcate mama a murit la naştere, iar bunicul când aveam cinci ani. Am rămas doar cu tatăl meu, care s-a recăsătorit, lucru ce mi-a prins foarte bine. căci am fost lăsat în pace, ei având alte preocupări. Am crescut liber, fără prejudecăţi, deşi în perioada aceea lumea era condusă de dogme şi etichetă, sub îndrumarea aparent atentă a unei bătrâne menajere. Nu am dus lipsă de nimic, deoarece venitul familiei era destul de consistent, chiar şi pentru aceea perioadă.
încă de când am început a-mi dezvolta propriul eu, am ştiut că nu sunt la fel ca toţi ceilalţi din jurul meu. Asta datorită unei voci care îmi suna întotdeauna în minte; ori de câte ori îmi puneam o întrebare sau aveam un dubiu, vocea apărea şi îmi dădea răspunsuri sau îmi spunea ce să fac. în jurul vârstei de doisprezece ani am aflat că, de fapt, mă numesc Cristofor şi că am venit aici, pe acest pământ, la cererea mea, pentru a mă reîncarna.
Aici se opreşte şi inspiră adânc şi scoate un sunet ce aduce mult cu un oftat.
întind mâna si iau cana de ceai. O duc la gură, nu cu intenţia de a bea, ci de a-mi masca zâmbetul. Auzi drăcie... reîncarnare. Parcă aş sta de vorbă cu Julie. Şi vocea asta din cap... clar simptom de balamuc!
- Am încercat în repetate rânduri să vorbesc cu cei apropiaţi mie, continuă el cu acelaşi glas monoton, însă de fiecare dată am fost privit cu milă sau cu teamă, ba mai mult s-a pus problema unui consult de specialitate. Noroc că medicul psihiatru, căruia şi astăzi îi sunt recunoscător, a spus că este doar o fază trecătoare, normală, care apare la anumiţi copii ce posedă o imaginaţie bogată. Acest lucru m-a făcut să mă închid în mine, ba mai mult să încerc să ignor această voce, însă lucrurile nu s-au oprit aici. Au început să îmi apară comunicări sau mesaje onirice, prin care mi se arătau diverse evenimente sau situaţii care urmau să apară în viaţa mea. Este drept că aceste evenimente aveau loc în ziua următoare sau cel târziu a doua zi, deci erau comunicări ale unor evenimente imediate, însă ele aveau loc întotdeauna în formula arătată.
Mă gândesc că am şi eu acest gen de comunicare. Mă scol dimineaţa ştiind ce indici bursieri vor creşte. Ştiu, simt instinctiv care sunt plasamentele avantajoase, când să vând şi când să cumpăr, dar asta nu mă face să tratez oamenii, başca să le mai dau şi speranţe! Mă uit în ochii lui încercând să îi spun aceste lucruri, însă mi-o ia înainte:
- După lungi frecuşuri, în care eu încercam să ignor vocea, iar vocea încerca în fel şi chip să ia legătura cu mine, cred că în jurul vârstei de cinsprezece ani, m-am hotărât să o las să vorbească.
Astfel am reuşit să aflu că cel care îmi vorbea îmi era prieten. Mi-a spus numele lui, însă m-a rugat să nu îi spun pe nume, şi de aceea l-am numit Prieten. în acest mod a început o colaborare destul de fructoasă între mine şi el spun el, deoarece eu aşa l-am perceput, ca fiind de sex masculin - colaborare din care eu am avut foarte mult de câştigat. Datorită lui am înţeles universul, naşterea, moartea, ce înseamnă un mod de viaţă sănătos şi multe alte lucruri care mie mi-au fost de un real folos, atât în dezvoltarea mea ulterioară ca individ, cât şi ca evoluţie spirituală. El a fost cel care mi-a vorbit pentru prima oară de reîncarnare.
Am încercat să aflu ce înseamnă reîncarnare, însă nu am găsit în casă decât o serie de fascicule ale unei vechi reviste de spiritism, din care nu am reuşit să deduc nimic, ba mai mult am început să mă tem şi să mă întreb dacă nu cumva sunt sub influenţa unui spirit malefic, din tagma celor amintiţi de biserică.
Tot căutând explicaţii pământene asupra acestei legături am ajuns să studiez medicina şi psihiatria, profesie care mi-a deschis noi orizonturi şi cu ajutorul căreia am aprofundat - bineînţeles după ce am trecut asemeni doctorilor prin toată simptomatologia diverselor boli psihice, pe care cu mult simt de răspundere mi le găseam - atât anatomia umană cât şi funcţionarea diverselor mecanisme şi sisteme ale corpului. Acest lucru m-a făcut să trag concluzia că noi nu cunoaştem mai nimic despre funcţiile creierului, despre funcţionarea energetică a organismului, despre mecanismul declanşator al bolilor şi cu atât mai puţin despre tratarea lor.
în lumina acestor noi informaţii am început să accept această comunicare ca pe un dar şi nu ca pe o povară. Nopţi la rând am petrecut întrebând şi ascultând, contra-zicându-mă sau aprobând. Pot spune că mi-am acceptat soarta şi am învăţat să trăiesc în perfectă comuniune cu această voce.
Să nu înţelegi că am început să ascult orbeşte de el, ba din contră adeseori acţionam în contradictoriu, fie din ambiţie, fie din distracţie, însă s-a dovedit în practică, că de cele mai multe ori eu eram cel care avea de pierdut. Nu te gândi că am avut o existenţă perfectă. Sunt multe lucruri în urmă de care nu sunt mândru şi pe care nu le-aş fi făcut dacă ascultam de sfatul Prietenului.
La un moment dat, cam când aveam 25 de ani, prin oraşul meu a trecut un doctor, cel puţin aşa îi spuneau oamenii, care s-a cazat la han. Se zvonea că are diverse leacuri magice, din plante, iar eu stăpânit fiind de acel tupeu specific vârstei, m-am dus să îl înfrunt cu intenţia clară de a-1 face de râs. Abia ieşit din facultate eram tobă de carte, eram sigur pe mine şi aveam argumente savante, care contraziceau cu desăvârşire tratamentele homeopate. Credeam în străfundul sufletului meu în toate lucrurile aşa-zis paranormale sau ezoterice, însă raţiunea era cea care mă făcea să încerc să le ignor, ba chiar să caut argumente logice.
Aici, Cristofor făcu o pauză şi închise ochii inspirând adânc. încerc să nu mă mişc, de frică să nu îl scot din această stare şi să se oprească din povestit. După câteva clipe, uitându-se iar prin mine, îşi reia povestirea.
- Nu îţi mai impui capul cu toate discuţiile care au urmat, însă am hotărât să plec cu acest om, spre a-mi desăvârşi cunoaşterea. Aşa se face că după trei ani am ajuns într-un templu în Tibet. Aici am reuşit să înţeleg sensul vieţii şi menirea mea. Am aflat cu stupoare că există capacităţi paranormale precum cogniţia, retrocogniţia, telekinezia, telepatia ş.a. Am aflat că există predestinare, dar şi că omul îşi poate schimba soarta dacă accede la alt plan. Că există karmă şi reîncarnare înţelesesem, dar nu ştiam că ne naştem vieţi la rând până ajungem la desăvârşire. Fiecare om, la un anumit moment al vieţii ajunge să îşi întâlnească destinul. Acest lucru este hotărât şi nimeni nu scapă. Trebuie să te întâlneşti cu destinul pentai a evolua, pentru a merge mai departe. Numai aşa ajungi la desăvârşire. Cam asta este.
- Din această cauză am ajuns eu aici? Este destinul? Sau care este motivul venirii mele aici?
- Acest lucru nu îl ştiu nici eu. Momentan Providenţa Divină spune că trebuie să ai această cunoaştere, această experienţă, să capeţi anumite informaţii, poate pentru tine, poate pentru a le da şi altora, zise Cristofor îngândurat.
Mă pufneşte râsul. Halal informaţii are Providenţa Divină!
- Eu? De ce trebuie să am aceste informaţii tocmai eu, care nu am făcut în viaţa mea aşa ceva, nu mă interesează şi nici nu cred în ele. Şi în afară de asta s-au scris sute de cărţi cu tentă esoterică. Zac prin rafturi. Nimeni nu le citeşte.
- Atunci de unde ştii că s-au scris sute
- Pentru că le văd!, răbufnesc eu.
- Această cunoaştere, mă refer la cea pe care o stăpânesc eu, este pentru câţiva, nu au fost mulţi cei care au avut acces la ea. E drept că s-au scris multe cărţi, pe diverse subiecte, unele foarte corecte, însă fiecare carte îşi are cititorii ei. Fiecare carte este de fapt o nouă faţetă a Universului, care vi se relevă. Ele vă sunt date vouă spre a învăţa şi înţelege transformările prin care trebuie să treceţi, mai ales ca aceste acumulări să se facă într-un ritm rapid.
- De ce rapid?, întreb eu mirat.
- Pentru că nu mai este timp. Când spun timp, mă refer la timpul vostru, cel prezent.
Mă deranjează ceva, dar nu ştiu ce. Realizez că este folosirea excesivă a persoanei a doua plural.
Am o senzaţie ciudată, ca şi cum prin gura lui Cristofor vorbeşte altcineva. Mă hotărăsc să insist:
- De ce trebuie să am eu această cunoaştere?
- Pentru că aşa a fost stabilit încă înainte de a te naşte. Ai făcut un pact cu Universul şi trebuie să îl respecţi. Orice abatere de la plan se sancţionează. Orice misiune eşuată înseamnă un nou început, o nouă pregătire a unei alte entităţi şi din păcate nu mai este timp.
- Un pact este o convenţie cu clauze bilaterale, adică are termeni şi condiţii, spun eu.
- Aşa este. însă din păcate fiinţele care trăiesc pe Pământ nu au acces la aceste informaţii în trup.
- Adică trebuie să merg cu capul înainte, fără să mă preocupe nimic altceva şi să cred în ceea ce îmi spuneţi dumneavoastră, zic eu.
Cristofor înclină capul.
Am senzaţia idioată că vorbesc cu altcineva? Cred că m-am tâmpit, sau poate Cristofor joacă un rol măreţ. îşi bate joc de mine, aşa cum nimeni nu a mai făcut-o. Mă aflu pe un teren necunoscut. Mă decid să risc şi să continui jocul.
- Deci spuneţi să merg pe mâna dumneavoastră?
- Aşa este. Te-am dezamăgit adesea? Rămân puţin şocat de întrebare.
Depinde din partea cui vine întrebarea, mă eschivez eu. Dacă vine din partea lui Cristofor, aş răspunde că nu a avut încă timp să mă dezamăgească, dar dacă întrebarea ar fi pusă de Dumnezeu, atunci aş răspunde că m-am dezamăgit singur, că eu m-am îmbolnăvit, că eu doresc să mor şi tot eu vreau să rămân fără avere! Normal că Dumnezeu, în caz că există, m-a dezamăgit şi acum ca o încununare a vieţii mele primesc informaţii, care pe lângă faptul că nu mă interesează, mai trebuie să le spun şi altora! Nu e suficient că mor, măcar să mă fac de râs la nivel global, să ştie toată lumea. Şi unde mai pui că aceasta este o sarcină a cărui impact poate fi dezastruos.
- Adică?
- Adică, dacă plecăm de la ideea că aş afla ceva, ceva ce trebuie spus şi altora, trebuie să admitem că vor exista oameni a căror viaţă s-ar putea schimba. Poate în bine sau poate în rău. Mă refer la propria lor viziune. De ce să schimbi vieţile unor oameni?
- Totul este scris. Cei care nu vor trebui să se schimbe nu o vor face. De fapt tu ce faci? Nu schimbi vieţile unor oameni?
- Da, dar în bine, strig eu. Eu le aduc profit, le dau bani, iar banii dacă cumva ai uitat, pot aduce fericirea, iar eu asta le dau, fericire.
- Din punctul cui de vedere? Poate că erau mai mulţumiţi fără, aveau mai mult timp pentru ei, poate nu mai alergau prin magazine să îşi satisfacă mofturile, poate că nu aveau amanţi şi amante, poate că ar fi trăit mulţumiţi alături de familiile lor, ar fi avut timp pentru copii, s-ar fi dus la iarbă verde în loc să stea în hoteluri de lux, tip buncăr, cu aer condiţionat şi pază.
îmi vine să râd. Cine ar prefera să conducă un Renault Clio în locul unui Ferrari? Să îl văd eu pe acela care renunţă de bună voie la icre negre, homar şi şampanie pentru un grătar pe marginea şanţului.
- înseamnă că eu greşesc? spun eu, încercând să penetrez modul de gândire al acestui om.
- Nu, tu le arăţi o cale. Ei hotărăsc. O urmează sau nu. Aşa şi cu informaţia. Tu o dai, nimeni nu este obligat să o accepte. Unii o vor asculta până la cap, alţii până la jumătate, iar alţii nici măcar nu o vor auzi. Va rămâne undeva în neant. Şi ce dacă?
- Sigur că da, pe riscul meu. Eu mă fac de râs, aşa că nu este nici o problemă!
- Nu te vei face. Ai să vezi că mulţi oameni vor fi interesaţi. Oricum discuţia este prematură. Ţie ţi-e frică să nu te faci de râs aici, dar nu îţi trece prin cap cum ar fi să ajungi în faţa Divinităţii cu treaba nefăcută.
Cât tupeu are omul acesta! îmi dă lecţii de viaţă mie! Unul care stă în peştera lui Ali Baba, s-a hotărât să facă pe bunul samaritean şi îmi ţine prelegeri despre cât de dulce este sărăcia. Vedea-te-aş pe tine cu trei copii şi o nevasta gravidă strigând după mâncare! Să îţi văd atunci altruismul!
- Aceasta este ceva ce îmi pare într-un viitor atât de ipotetic şi îndepărtat încât nici nu merită luat în calcul, spun eu, aproape răstit. Sigur că undeva în suflet toţi avem convingerea că trebuie să facem doar lucruri bune, însă nu ştiu câţi o fac şi nici nu ştiu de unde vine acest sentiment
- Cam aceasta este ceea ce vă caracterizează pe voi entităţile trăitoare. Vă interesează ce spune vecinul, că până la lumea cealaltă mai vedem noi, iar când se apropie punctul terminus, începeţi să vă lamentaţi, să vă plângeţi de milă, când de fapt lucrurile ar fi putut fi atât de simple şi uşoare.
35
35
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu