Moartea şi Eternul

Când mergi printr-o pădure care nu a fost marcată şi în care nu a intervenit omul, vei
vedea nu numai viaţa abundenţă în jurul tău, dar vei întâlni de asemenea şi copaci căzuţi şi
trunchi putrezi, frunze moarte şi materie în descompunere la fiecare pas.
Oriunde te vei uita, vei întâlni moarte la fel ca şi viaţa.
*** La o scrutare mai atentă, oricum, vei descoperi că trunchiurile de
copaci aflaţi în descompunere şi frunzele moarte nu numai că dau naştere unei noi vieţi, dar
sunt pline de viaţă ele însele. Microorganismele sunt la lucru. Moleculele se
rearanjează. Aşa că moartea nu poate fi găsită nicăieri. Este doar o metamorfoză a formelor
vieţii.
***
Ce poţi învăţa din această? Moartea nu este opusă vieţii. Viaţa nu are un opus. Opusul
morţii este naşterea. Viaţa este eternă.
***
Înţelepţii şi poeţii dea lungul secolelor au recunoscut faptul că existenţa umană este ca
un vis – părând atât de solidă şi de reală şi în acelaşi timp atât de fragilă încât se poate dizolva
în orice moment.
În momentul morţii tale, povestea vieţii tale poate, într-adevăr, să îţi apară ca un vis
care ajunge la sfârşitul lui. Dar chiar şi într-un vis trebuie să fie o esenţă care să fie reală.
***
Acolo trebuie să fie o conştiinţă în care visul se desfăşoară; altfel, el nu ar fi. Acea
conştiinţă – a creat-o corpul său conştiinţa a creat visul corpului, visul de a fi cineva anume?
De ce cei mai mulţi dintre aceia care au trecut printr-o experienţă care i-a dus foarte aproape
de moarte şi-au pierdut frică de moarte? Reflectează la aceasta.
***
Desigur că tu ştii că o să mori, dar aceasta rămâne doar un simplu concept mental până
când întâlneşti moartea „în persoană” pentru prima dată: prin intermediul unei boli foarte
grave sau printr-un accident care ţi se petrece ţie sau cuiva apropiat sau prin dispariţia unei
persoane iubite, moartea intră în viaţa ta ca o conştientizare a propriei mortalităţi.
***
Cei mai multi oameni fug de ea de frică, dar dacă tu nu te clinteşti şi înfrunţi faptul că
corpul tău este fragil şi că se poate dizolva în orice moment, acolo este un anumit grad de
dezidentificare, oricât de uşoară, de forma ta fizică şi psihologică, de „mine”.
***
Când vezi şi accepţi natura impermanenţa a tuturor formelor de viaţă, un straniu sentiment de
pace te cuprinde.
Prin înfruntarea morţii, conştiinţa ta este eliberată într-o oarecare măsură de
identificarea cu formă.
***
De aceea în anumite tradiţii budiste, călugării vizitează în mod regulat morga pentru a
sta şi a medita printre trupurile moarte.

Există încă o răspândită negare a morţii în culturile occidentale. Chiar şi oamenii în
vârstă încearcă să nu vorbească sau să nu se gândească la ea, iar cadavrele sunt ascunse. O
cultură care neagă moartea inevitabil devine superficială, preocupată doar de forma exterioară
a lucrurilor.
***
Când moartea este negată, viaţa îşi pierde profunzimea. Posibilitatea de a şti cine
suntem dincolo de nume şi formă, dimensiunea transcendenţei, acestea dispar din vieţile
noastre deoarece moartea este deschiderea către acea dimensiune.
***
Oamenii tind să nu fie confortabili cu sfârşiturile, pentru că fiecare sfârşit este o mică
moarte.
De aceea în multe limbi cuvântul pentru „la revedere” înseamnă „să te văd din nou”.
***
Oricând o experienţă ajunge la un final –o întâlnire cu prietenii, o vacanţă, copiii tăi
care pleacă de acasă – tu expe-rimentezi o mică moarte. O „formă” care a apărut în conştiinţa
ta sub forma acelei experienţe se dizolvă. Adesea aceasta lasă în urma ei o stare de gol pe care
cei mai mulţi oameni încearcă din greu să nu o simtă, să nu se confrunte cu ea.
Dacă poţi învăţa să accepţi şi chiar să primeşti cu bucurie finalurile în viaţa ta, poţi
descoperi că acel gol care iniţial era inconfortabil se transformă într-un sentiment al
spatiozităţii interioare care este profund încărcată de pace. ***
Învăţând să mori în acest mod în fiecare zi, te deschizi pe tine însuţi Vieţii.
***

Mulţi oameni simt că identitatea lor, simţul lor de sine, este ceva incredibil de preţios
pe care ei nu vor să îl piardă. De aceea ei au o asemenea frică de moarte.
***
Pare inimaginabil şi înfricoşător ca „eu” pot înceta să exist. Dar tu confuzi acel preţios
„eu” cu numele, forma şi povestea asociata lui. Acel „eu” nu este decât o formaţiune
temporară în câmpul conştiinţei. Atât timp cât acea identitate a formei este tot ceea ce ştii, tu
nu eşti conştient că preţioasă este propria ta esenţă, acel foarte profund simţ al lui Eu Sunt,
care este conştiinţa însăşi.
Aceasta este eternul din tine – şi acesta este singurul lucru pe care nu îl poţi pierde.
***
Oricând are loc orice fel de pierdere importantă în viaţa ta – precum pier-ederea
posesiunilor, a casei, a unei relaţii apropiate sau pierderea reputaţiei, a serviciului sau a
abilităţilor fizice – ceva în interiorul tău moare.
Te simţi diminuat în simţul a cine eşti tu. Poate apare de asemenea şi o anumită
dezorientare.
„Fără aceasta...cine sunt eu?”
***
Când o formă pe care tu ai identificat-o inconştient ca parte din tine te părăseşte sau se
dizolvă, aceasta poate fi foarte dureros.
Lasă o gaură, ca să zicem aşa, în ţesătura existenţei tale.
***
Când aceasta se petrece, nu nega sau ignora durerea sau tristeţea pe care o simţi.
Acceptă că este acolo. Păzeşte-te de tendinţa minţii de a construi o poveste în jurul acelei
pierderi în care tu ai rolul de victimă. Frica, mânia, resentimentul sau milă de sine sunt
emoţiile care însoţesc acest rol.
***

Devin-o atunci conştient de ceea ce se află în spatele acestor emoţii precum şi în
spatele poveştii construite de minte: acea gaură, acel spaţiu gol. Poţi înfrunta şi accepta acel
straniu simţ al golului?
Dacă o faci, vei descoperi că nu mai este un loc înspăimântător. Vei fi surprins să simţi
pace emanând din el.
***
Oricând survine moartea, oricând o formă de viaţă se dizolvă, Dumnezeu, cel fără de
formă şi nemanifestat, străluceşte prin deschizătura lăsată de forma dizolvată. De aceea cel
mai sacru lucru în viaţă este moartea.
***
De aceea pacea lui Dumnezeu poate veni la tine prin contemplarea şi acceptarea
morţii.
***
Cât de scurtă este orice experienţă umană, cât de fra-gile sunt vieţile noastre. Există
acolo ceva care nu este subiect al naşterii şi morţii, ceva care este etern?
Gândiţi-vă la aceasta: dacă ar fi existat o singură culoare, să spunem albastru, şi
întreaga lume şi totul în ea ar fi fost albastru, atunci acolo nu ar fi fost albastru. Acolo este
nevoie să fie ceva care nu este albastru pentru că albastrul să poată fi recunoscut; altfel, nu ar
fi ieşit în evidenţă, nu ar fi existat. În acelaşi fel, este nevoie de ceva care nu este fragil şi
impermanent pentru că aceasta fragilitate a tuturor lucrurilor să fie recunoscută?
Cu alte cuvinte: dacă totul, inclusiv tu însuţi, ar fi fost impermanent, ai fi ştiut vreodată
aceasta?
Faptul că tu eşti conştient şi poţi observa natura trecătoare a tuturor formelor, inclusiv
a ta, nu înseamnă că există ceva în tine care nu este subiect al decăderii?
***
Când ai douăzeci de ani, tu eşti conştient de corpul tău ca fiind puternic şi viguros;
şaizeci de ani mai târziu, tu eşti conştient de corpul tău ca fiind slăbit şi bătrân.
Şi gândirea ta s-a schimbat probabil de când aveai douăzeci de ani, dar conştientă,
cea care ştie că trupul tău este tânăr sau bătrân, sau că gândirea ta s-a schimbat, ea nu a suferit
nici o schimbare.***
Conştientă este eternă în tine - conştiinţa însăşi. Este Viaţa Unică cea fără de formă.
Poţi să O pierzi? Nu, deoarece tu eşti Ea..
***
Unii oameni devin profund împăcaţi şi aproape luminoşi chiar înainte să moară, ca şi
cum ceva ar străluci prin forma care se dizolvă.
Uneori se petrece ca oameni foarte bolnavi sau bătrâni să devină aproape transparenţi,
ca să zicem aşa, în ultimele câteva săptămâni, luni sau chiar ani ai vieţii lor.
***
Când te privesc, poţi vedea o lumină care străluceşte prin ochii lor. Nu mai
există acolo suferinţa psihologică. Ei au capitulat şi astfel persoana, „eul” egotic creat de
minte a fost deja dizolvat. Ei „au murit înainte să moară” şi au găsit pacea interioară
profundă care este realizarea imortalităţii care există în ei înşişi.
***
În fiecare accident sau dezastru există o dimensiune izbăvitoare potenţială de care de
obicei noi nu suntem conştienţi.
Şocul teribil al morţii neaşteptate, iminente, poate forţa conştiinţa voastră să se
dezidentifice total de formă. În ultimele câteva momente înainte de moartea fizică şi în
momentul morţii, vă experimentaţi pe voi înşivă ca şi conştiinţă liberă de formă.
***Dintr-o dată nu mai există frică, ci doar pace şi cunoaştere a faptului că „totul este
bine” şi că moartea este doar o formă de dizolvare.
***
Moartea este atunci recunoscută ca iluzorie – la fel de iluzorie ca şi forma pe care aţi
identificat-o că voi înşivă.
***
Moartea nu este o anomalie sau cel mai înspăimântător dintre toate evenimentele, aşa
cum v-a făcut să credeţi cultura modernă, ci ea este cel mai natural lucru din lume,
inseparabilă şi la fel de naturală ca şi cealaltă polaritate a sa – naşterea. Reamintiţi-vă aceasta
când staţi lângă o persoană muribundă. Este un mare privilegiu şi un act sacru să fi
prezent la moartea unei persoane ca martor şi companion.
***
Când staţi cu un muribund, nu negaţi nici un aspect al acelei experienţe. Nu negaţi
ceea ce se petrece şi nu negaţi propriile voastre sentimente.
Recunoaşterea faptului că acolo nu este nimic pe care să puteţi face vă poate face să vă
simţiţi neajutoraţi, trişti sau mânioşi. Acceptaţi ceea ce simţiţi.
***
Apoi faceţi un pas mai departe: acceptaţi că acolo nu este nimic ce puteţi face, şi
acceptaţi aceasta pe deplin. Nu aveţi controlul. Capitulaţi profund faţă de fiecare aspect al
acelei experienţe, faţă de sentimentele voastre şi de asemenea faţă de orice durere sau
disconfort pe care persoana muribundă îl poate experimenta.
***
Starea voastră de conştiinţă total abandonată şi liniştea care vine odată cu ea vor ajuta
imens persoană muribundă şi îi va uşura trecerea.
Dacă cuvintele vor fi necesare, ele vor veni din această linişte dinăuntrul vostru. Dar
ele vor fi secundare.
Cu tăcerea vine binecuvântarea: pacea!