Un sunet depărtat de tobe ritualice, mă face să deschid ochii. Le aud din ce în ce mai aproape, până când îmi invadează simţurile, făcându-mă să respir în ritmul lor. Mă uit la mâinile mele care încep să se transforme în aripi.Ţâşnesc prin fereastra deschisă şi zbor, lin, deasupra Parisului. Mă învârt, descriind cercuri concentrice, urcându-mă din ce în ce mai sus, până când întreaga Franţă îmi apare asemeni unei pete luminoase. Cu coada ochiului zăresc un licăr de lumină. Planez cu putere în direcţia aceea şi ajung aproape instantaneu, deasupra pajiştii lui Cristofor. Scot strigăte ascuţite, în speranţa că se va uita la mine, însă pare extrem de concentrat la ceea ce face. Stă în faţa unui rug imens, cu mâinile ridicate care cer şi rosteşte incantaţii. Nu înţeleg cuvintele, însă vibraţia şi sunetul lor mă înfricoşează, în spatele lui ţinând în mână sulul, îşi face apariţia Yidam. Danaide... iubirea mea... Cristofor scoate tabloul, îl derulează şi apoi cu o mişcare bruscă îl aruncă în foc. O vâlvătaie uriaşă se ridică către mine, aproape pâijolindu-mi aripile. Zeci de voci se aud ţipând, plângând, urlând, blestemând, mai întâi jos, apoi le simt cum urcă cu putere către mine. încerc să mă feresc, însă nu reuşesc şi sunt izbit în plin, de această tornadă de glasuri, care mă învăluie, asemeni unei paste groase şi greţoase. Mă zbat să ies din această melasă, dar cu cât depun mai mult efort cu atât mă afund mai mult, până când la un moment dat am senzaţia că nu mai am aer şi încep să mă prăbuşesc. Mă uit în jos şi văd cum pământul se apropie ameninţător de mine.
- Doamne, dacă aşa trebuie să mor, atunci aşa să fie, căci o merit! mai apuc să spun, înainte de a încerca să îl localizez pe Cristofor, pentru a-mi lua rămas bun de la el.
Mai apuc să strig:
- Cristofor, ajută-mă!
îl văd uitându-se la mine. Din mâinile lui împreunate sub formă de căuş, ţâşneşte o coloană de lumină, care mă prinde, mă susţine şi mă ridică. Un val de iubire mă învăluie.
făcându-mă să îmi dea lacrimile. înainte să leşin, mai apuc să spun:
- Mulţumesc Cristofor!
Mă trezesc pe canapea. Simt încă remanenta acelei infinite senzaţii de iubire. Vreau să o păstrez cât mai mult şi de aceea refuz să mă mişc. De ce nu pot păstra veşnic această trăire?
Târâitul interfonului mă scoate din reverie. Este Julie, care mă anunţă că urcă la mine. 0 primesc cu bucurie, însă simt că ceva s-a rupt între noi. îi expun nu fără frică, ideea mea de a mă reîntoarce acolo. Mă ascultă atentă şi în ciuda temerii mele, mă aprobă, spunând:
- Dacă tu simţi că asta trebuie să faci, fă-o! Aş fi vrut să am şi eu curajul să iau o asemenea hotărâre, însă mă depăşeşte şi în afară de asta eu simt că nu aparţin acelui loc. Deci, dacă vrei să mergi, ar fi bine să te duci, căci dacă nu o faci îţi va părea rău şi tot timpul te vei întreba cum ar fi fost.
După plecarea Juliei, mă simt cumva cu inima împăcată. M-aş fi dus şi dacă nu era de acord, dar acum că am şi girul ei, parcă am mai multă încredere în mine.
încerc să îmi pun ordine în gânduri, pentru a-mi trasa priorităţile înainte de plecare. Mai sunt doar două săptămâni. Ştiu sigur că trebuie să fac un pas şi de aceea pun mâna pe telefon şi sun la informaţii.
- Annie Stewart, Chicago, Illinois, vă rog.
- Am 134 de abonaţi, ştiţi cumva adresa?
Mă gândesc că mai avea un nume... ceva aparte... Roanna.
- încercaţi Annie Roanna Stewart, spun eu, gândindu-mă că dacă s-a căsătorit, atunci nu mai am nici o şansă să dau de ea.
- Am o persoană cu acest nume. Notaţi, vă rog.
Cam de zece minute stau apatic în faţa hârtiei şi privesc numărul. Să o sun ca să îi spun ce? După alte zece minute mă hotărăsc şi formez numărul. Simt inima bubuiildu-mi în urechi.
- Casa Stewart, aud în receptor şi recunosc vocea ei.
- Annie?
- Da, cine este?
- Sunt Paul, spun eu într-o engleză cu puternic accent francez.
- Care Paul?
- Paul Berg.
Preţ de câteva secunde nu mai aud nimic în afară de o respiraţie cumva sacadată.
| ■ |
- Şi ce vrei?
- Vreau să te rog să mă ierţi. Ştiu că nu o vei putea face, însă vreau să ştii că îmi pare rău! Am fost un nenorocit, un gunoi uman, un prost. Eram condus doar de propriile dorinţe şi necesităţi. Am rănit multă lume în jurul meu şi în special pe tine.
- Şi acum nu mai eşti un nenorocit?
- în ultimul timp am trecut prin situaţii ciudate, uneori frizând chiar absurdul, însă toate acestea m-au făcut să mă văd cu alţi ochi, să mă înţeleg la un alt nivel şi în primul rând să îmi conştientizez greşelile şi erorile. De aceea te rog, iartă-mă!
- Paul, te-am iertat de mult. Asta nu înseamnă că ţi-am acceptat sau măcar înţeles decizia, problema este că nu mă mai afectează, am depăşit acea etapă şi am trecut mai departe.
Annie, dacă ajungi în Franţa, poate ne putem vedea...Niciodată Paul, niciodată. Şi te rog să nu mă mai suni! adăugă ea, după care îmi trânti telefonul.
Rămân gânditor cu receptorul la ureche. Cine ştie poate o voi revedea, poate va ajunge la acel nivel de înţelegere încât să mă poată ierta cu adevărat. Dacă ar şti cât de rău îmi pare!
Doamne, de ce ne-ai dat orgoliu, mândrie, egoism şi mai presus de toate uitare? răspunsul nu vine, însă cu toate astea zâmbesc. Lasă că te fac eu să vorbeşti cu mine! Crezi că scapi aşa uşor? Un curent uşor de aer, asemeni unei mângâieri gingaşe, îmi trece uşor prin păr, în timp ce în urechi îmi răsună un râs plăcut. Mai aud:
- Bun venit acasă!
Annie luă de pe masă un ziar şi citi cu nesaţ titlul articolului. Joshua Stewart, vernisajul expoziţiei „Lumi paralele", va avea loc mâine seară la ora 17, la Chicago's Modern Art Gallery.
în uşa bucătăriei, un copil superb, blond cu ochi albaştri, cu mâinile murdare de vopsea, îşi făcu apariţia.
- Cine era la telefon, mamă? întrebă el.
- Un vechi prieten, răspunse mama.
- L-ai invitat la vernisaj?
- Nu, căci el a ales cu mult timp înainte să nu participe!
- Da, dar ştii cum sunt oamenii! Uneori este bine să le dai posibilitatea să se răzgândească! Dumnezeu este singurul care se ţine de planul lui, indiferent de condiţii, adăuga copilul şi sărutându-şi mama, ieşi în fugă.
Aceasta a fost povestea unui OM
Aceasta a fost povestea unui OM pe care nu l-ai cunoscut niciodată. El este un OM pe care îl poţi întâlni doar acolo unde vrei să îl întâlneşti şi doar atunci când îţi doreşti acest lucru, sau atunci când destinul, în ale lui neştiute meandre, îţi rezervă acest drept.
El este ascuns printre noi, discret. Uneori se strecoară printre razele de soare, alteori printre nori de furtună, dar întotdeauna aceste aspecte sunt de fapt oglindirea trăirilor noastre. El trece mai departe pentru că este deasupra noastră, a tuturor. El ştie acest lucru, îl conştientizează, vede cum mediocritatea merge mână în mână cu bunăstarea materială, cum dragostea pentru bani devine lege spirituală a unor fiinţe robotizate, care şi-au pierdut credinţa în Dumnezeu şi în Adevăr.
Spiritualitatea aproape că nu mai există. Ceea ce ne-a rămas este doar evocarea Divinităţii în faţa morţii, a neantului, a fricii de necunoscut.
Dar unii oameni nu mor, ci se unesc cu Dumnezeu, devenind astfel „Co-Creatori", iar, aşa cum spune autoarea: „Asta e supremul!"
Şi el Cristofor, magul, înţelege că totul şi toate îşi urmează cursul lor firesc. El, vizionar fiind, ştie că lucrurile trebuie să se schimbe şi să existe un nou început. Un început bun pentru Pământul nostru. Un nou început, poate greu, anevoios, dar mult mai frumos, mai plin de speranţă pentru cei ce vor merita asta.
El ştie dacă putea să apară Internetul înaintea calculatorului, moartea înaintea vieţii...
„ El ... păstrătorul cheilor alchimiei, a transmutaţiilor, a pietrei filozofale.... este aici şi pretutindeni, este măreţ, dar totuşi atât de modest...", EL este cel ce ştie Adevărul.
In curand o alta povestire
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu