Astăzi se împlinesc şase luni de când trăiesc propria-mi agonie. Şase luni de când viitorul meu a devenit previzibil, îmi simt zilele ca firele de nisip ale unei clepsidre. Fiecare clipă scursă înseamnă o apropiere de ireversibil, de neant.
De când am aflat nu mai sunt om. Nu dorm, decât pe furate, nu mănânc, decât atunci când organismul îmi dă semne de leşin, nu ies din casă, decât la birou. Sunt speriat. Este o frică oarbă, ancestrală, o frică de necunoscut. Nu ştiu încotro mă îndrept şi nici ce trebuie să fac până plec. Sunt debusolat, mă simt ca un turist în propria mea viaţă. Aş vrea să vorbesc cu cineva, să simt compasiunea cuiva, să am un suflet căruia să îi fie milă de mine, să sufere de suferinţa mea.
Mă gândesc pe cine să sun. Nu am pe nimeni. Poate să îmi sun notarul?
- Ştiţi Monsegnieur Feval, sunt eu Paul, am să mor azi-mâine şi mă gândeam dacă puteţi să îmi plângeţi plecarea. M-aş simţi mult mai uşurat!
Răsfoiesc agenda de pe birou. Am sute de numere, dar toate sunt nume fără importanţă. Nume de care sunt legat doar financiar. Toţi reprezintă sume, bani, nimic altceva.
Trântesc agenda. Rămâne deschisă la litera R. Privirea îmi cade pe numele Reymont. Julie Reymont.
Frumoasa mea Julie. Prima mea femeie adevărată. Născută din tată marocan şi mamă franţuzoaică. Singura femeie de care am fost îndrăgostit şi pe care am cerut-o în căsătorie. Şi ce dacă aveam 20 de ani şi ea 38. Aş fi renunţat la orice pentru ea. De fapt eu nu aveam nimic, ea ar fi trebuit să renunţe la multe pentru mine; la un soţ bătrân şi
bogat, la o poziţie socială, la o viaţă extravagantă. Se pare că nu a fost în stare. Când ne-am întâlnit acum doi ani, la dineul organizat de „Fundaţia copiiilor săraci ai lumii", dineu dat bineînţeles cu scopul de a strânge fonduri. Julie arăta bătrână şi obosită, însă tot frumoasă. Poate puţin mai aspră în privire şi cu un glas mai strident, însă aerul ei de aristocrată era mult amplificat. Cât de bine m-am simţit când au spus la microfon:
- Din partea domnului Paul Berg, o sută de mii de euro. în ochii ei se vedea mirarea. M-a privit prelung, apoi a zâmbit. Dacă aşa i-am stârnit admiraţia atunci mă declar satisfăcut. Ciudat comportament au oamenii. M-am dus acolo cu intenţia de a dona o mie de euro. Până şi organizatorii au rămas uimiţi. Ştiu că a fost un moft, însă eu îmi permit mofturi, căci am posibilitatea de-a mi le satisface.
Au trecut doisprezece ani de la despărţirea noastră. Tot timpul m-am întrebat dacă am fost un capriciu sau dacă m-a iubit.
Pun mâna pe telefon şi formez numărul. îmi răspunde o voce de bărbat.
- Sunt Paul Berg. Aş dori să vorbesc cu doamna Julie Reymont.
- Doamna nu este acasă, dar îmi puteţi lăsa numărul dumneavoastră de telefon şi va suna dânsa .când se va întoarce.
îi spun numărul fără prea multă tragere de inimă, apoi închid. Rămân cu fruntea lipită de receptor. îi simt răceala. Probabil că adorm. Aud ca prin vis târâitul telefonului.
- Paul, tu eşti? Sunt Julie.
- Julie, ce faci? Mă întrebam dacă ai putea să te întâlneşti cu mine ca să vorbim.
Face o pauză lungă. îi simt respiraţia. Nu spune nimic, îmi este frică de un refuz şi de aceea spun repezit:
- Ştii ce, a fost o tâmpenie, mi-ar fi făcut plăcere să te revăd însă este o copilărie. Poate altă dată...
- Paul, stai. Sunt de acord. Dâ-mi adresa şi vin acum la tine.
Mă grăbesc să fac curat. Trântesc toate lucrurile în dormitor şi închid uşa. Umplu maşina de spălat vase cu tot ce era prin bucătărie, deschid geamurile şi aprind câteva lumânări parfumate. Mă reped la coşul cu rufe, iau un tricou şi şterg praful pe ici-colo. Cât timp o fi trecut? întru repede sub duş, mă săpunesc, ies, mă îmbrac, mă parfumez şi mă aşez pe canapea pentru a-mi trage sufletul. Degeaba, căci se aude soneria interfonului. Apăs butonul şi deschid uşa încercând să am un aer degajat. Aud tocuri pe scări. Număr paşii. Sunt 23 de trepte.
Apare Julie înfofolită într-un mantou de vizon negru, lung până la podea. Are aceeaşi tunsoare pe care o ştiam, cu breton, cu părul până la umeri, acelaşi gen de pantofi escarpen. Mă uit la ea şi simt o strângere de inimă. E ca acum doisprezece ani. Aştept să îmi sară în braţe. Se apropie de mine. Arată exact ca atunci, e ca şi cum m-aş întoarce în timp. O poftesc în casă, îi scot mantoul de pe umeri. E îmbrăcată într-o rochie de seară lungă, verde smarald. în urechi îi scânteiază două diamante în formă de lacrimă. Este superbă.
- Scuză-mă că am venit îmbrăcată aşa. Am fost la o petrecere. Majordomnul mi-a spus că ai sunat. Am crezut că ai o problemă.
O invit să ia loc, o tratez cu un coniac. Se uită la mine întrebătoare, iar eu o privesc cu admiraţie. Este perfectă.
Nu mai are riduri, nu mai are cearcăne. în ochi îi licăreşte acea scânteie de tinereţe, cum o au doar fetişcanele. Cred că există şi chirurgi plasticieni care fac minunii;.
- Ei ce este?
- Nimic, îmi era dor de tine! Eşti frumoasă!
- Şi după doisprezece ani, te-ai gândit să mă suni la zece seara ca să îmi spui acest lucru!
- Ţi-aş fi spus-o în fiecare zi, dar tu nu ai vrut!
- Să nu crezi că nu am văzut compasiunea din ochii tăi la balul de caritate, zise Julie. Te felicitai că nu ai rămas cu mine, cu o babă. Sunt convinsă că şi donaţia ai făcut-o ca să mă uimeşti. Paul, te cunosc atât de bine, eşti copilul meu, creaţia mea! Cei trei ani petrecuţi împreună te-au făcut să fii ceea ce eşti astăzi. Problema este că nu ştiu dacă a fost bine sau rău pentru tine, dacă ţi-a folosit sau nu.
Are dreptate. Aşa este, însă o privesc acum şi o văd pe Julie cea de altă dată. Veselă, tânără, frumoasă, exotică. Ochii ei de culoarea abanosului îi strălucesc. Aş vrea să o sărut, să îmi aduc aminte de tinereţe. Vorbim vrute şi nevrute. îi povestesc în mare reuşitele mele. Ea îmi spune că soţul ei a murit, că este singură şi că din plictiseală lucrează ca editor la o revistă de terapii alternative. îmi aduc aminte că era pasionată de metafizică, de alchimie, că nopţi la rând îmi împuia capul cu premoniţiile ei, cu visele ei. Mă obliga să citesc tot felul de cărţi, ca apoi să i le povestesc. Oare de ce am uitat? Unde s-or ascunde aceste amintiri? Nici nu ştiu când au trecut trei ore. Mă uit la Julie. Este ca o rază de soare. Stă pe canapea cu picioarele strânse sub ea şi râde de mine, de felul în care am abordat-o. Râsul ei cristalin îmi face bine, mă unge pe suflet. Simt cum pesimismul meu se topeşte, atins de magia acestui suflet tânăr.
Julie se ridică în picioare;
- Trebuie să plec, mâine am o zi grea. Poate ne mai vedem.
Mă uit în ochii ei. Mă uit fix spre a-i surprinde reacţia.
- Julie, am HIV.
Văd groază în ochii ei. Mă aştept din clipă în clipă să fugă spre uşă. închid ochii şi din ei ţâşnesc două şuvoaie mari de lacrimi. Plâng pentru prima dată de când am aflat vestea; mă copleşeşte propria mea nenor6cire. Simt cum două braţe mă cuprind. Mă uit la Julie. Plânge şi ea. Mă strânge la piept.
- Dragul meu... sărmanul meu.
Rămânem aşa mult timp. Julie îmi mângâie continuu părul. Se desprinde de mine, îşi ia mantoul şi fuge spre uşă.
- Te sun mâine. Mă gândesc la ceva. Te sun.
Ştiu sigur că nu va suna. Nici eu nu aş fi sunat. Ce să fac, să stau să văd cum moare un om, să îi fiu părtaş la agonie, să trăiesc alături de el ultimele clipe, să îi simt frustrările şi panica. Nu, cu siguranţă nu va suna. Sunt totuşi fericit că există un om care îmi ştie secretul. Această povară nu mai este doar a mea. Există un om în faţa căruia nu mai trebuie să mă prefac. Asta în cazul în care voi mai avea ocazia să o văd.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu