marți, 2 noiembrie 2010

MAGUL DIN CARPATI ep 6

- Să ştiţi că aveţi dreptate, nu am nimic de pierdut aşa că pot să mor. Nu contează dacă mai trăiesc un an sau doi, rezultatul este acelaşi, însă mie îmi este frică să mor! Eu vreau să mai stau aici în această lume pe care o cunosc, în care trăiesc şi pe care o percep cu simţurile mele. Nu vreau să mă duc la un ipotetic Dumnezeu, care nu are altceva mai bun de făcut decât să mă ia pe mine la el, ca şi când i-aş fi de folos. Sunt convins că o face din invidie, din răzbunare. Mă urăşte că am reuşit să mă descurc fără el, fără nici un pic de ajutor. E supărat că deşi mi-a luat tot, am reuşit să-1 înving să-i demonstrez că pot avea orice, că pot clădi cu mâinile mele un imperiu din nimic.
Cristofor începe să râdă. Râde atât de tare şi cu atâta poftă încât îi dau lacrimile.
- Bine, şi de la mine ce vrei? întrebă el
- Vreau să trăiesc! Să mor când vreau eu! Să mă vindec! Asta vreau, să îi demonstrez că îmi pot hotărî singur soarta, ţip eu din răsputeri.
Mă priveşte îndelung.
- Lasă-mă puţin singur, zise el.
Ies pe hol şi o găsesc pe Emilia aşteptându-mă. Nu mă întreabă nimic, însă simt că este curioasă. îi spun că trebuie să aşteptăm. După un sfert de oră apare Cristofor. Este puţin palid şi mi se pare cam trist.
- Providenţa Divină a spus că trebuie să te ajut. O voi face deşi nu sunt convins că este bine. Dacă vrei să te vindeci va trebui să stai şase luni la mine, să ai contact cu cei din exterior doar prin intermediul scrisorilor şi va trebui să te supui regulilor mele. Nu ai voie să aduci cu tine telefoane, laptop-uri sau orice fel de aparatură electronică. De asemenea nu ai voie săpunuri, detergenţi sau parfumuri.
în rest îţi poţi lua orice, cărţi, îmbrăcăminte etc. Ai o lună la dispoziţie ca să te hotărăşti. Dacă vrei, vino aici în prima marţi din luna următoare şi te voi lua cu mine. Dacă nu vii, înseamnă că nu vrei. Ai o singură posibilitate, după care portalul se va închide.
- O să mă gândesc. Cât mă costă?
- Eu nu iau bani, dar Ia un moment dat voi dori ceva de la tine.
- O să trăiesc? îmi garantaţi?
- Dacă Providenţa Divină a hotărât aşa, înseamnă că o să trăieşti.
- O să mă gândesc, răspund eu şi simt cum inima îmi tresare.
Cristofor îşi uni palmele în dreptul pieptului şi se aplecă înainte într-o formă de salut, după care se întoarse şi plecă.
Nu mai ştiu cum am ajuns înapoi la Paris. Nu mai ţin minte zborul. Nu ştiu nici dacă mi-am luat rămas bun de la Emilia. în urechi îmi răsuna doar că o să trăiesc. Deci există o şansă! Omul acela, mi-a dat o speranţă. Dar dacă este o minciună? Dacă vrea să mă sechestreze, să mă ţină acolo căci ştie că voi muri şi apoi să mă deposedeze de avere? Dar dacă a spus adevărul? Dacă ştie el ceva preparate magice, poţiuni fermecate? Dacă chiar am o şansă şi o ratez?
De când am venit mă văd zilnic cu Julie. Simt că o iubesc. De fapt este singura femeie pe care am iubit-o şi nu cred că iubirea se uită. Este ceva etern. Astăzi a zis că ne vedem la 7. Mă uit la ceas. Trebuie să sosească. Aud târâitul interfonului. Mă reped şi apăs butonul. în câteva clipe Julie îşi face apariţia. Este îmbrăcată într-un taior elegant de mătase albastră, cu o etolă de vulpe neagră. Este superbă. Intră şi se aşază pe canapea.
- Ei te-ai hotărât? Mai continuăm şi astăzi discuţiile? Evit să îi spun că m-am hotărât. îmi place să mă contrazic cu ea. Este frumoasă când se înfurie.
- Nu ştiu ce să zic, înclin să mă duc, însă mi-e frică să nu pierd şase luni din tratamentul clasic şi să îmi grăbesc sfârşitul.
- Dar tratamentul clasic îţi prelungeşte doar agonia, pe când aici ai şansa să te vindeci! explodă ea.
Mai ai doar trei zile să te hotărăşti, apoi este definitiv. Trebuie să faci rezervare la avion, să îţi pui lucrurile în ordine, să anunţi avocatul. Sunt atâtea de făcut şi atât de puţin timp.
- Mda, îngân eu.
- Te rog Paul, fă-o pentru mine! Te implor!
Văd cum ochii i se umezesc. îmi vine ideea să marşez.
- O fac, dacă îmi promiţi că la întoarcere te căsătoreşti cu mine!
O văd cum rămâne mută de uimire. încearcă să articuleze ceva, dar nu reuşeşte decât o bolboroseală.
- Să înţeleg că a fost un da?
- Este o cerere în căsătorie?
- Da. Dacă îmi promiţi că la întoarcere te căsătoreşti cu mine, indiferent dacă sunt sănătos sau nu, am să o fac!
O văd cum se frământă.
- Bine Paul, am să o fac. Când te întorci ne vom căsători! îmi vine să urlu de fericire. îmi vine să o sărut, să o iau în braţe şi să facem dragoste. Simt cum sângele îmi cloco­teşte în vine.
De fapt de când a intrat din nou în viaţa mea îmi doresc să fac dragoste cu ea. Sunt la fel de bărbat ca înainte însă raţiunea mă îndeamnă să fiu cumpătat. Mă ridic din fotoliu şi mă îndrept către birou. Deschid sertarul, scot biletul de avion şi i-1 flutur. Julie râde şi mă sărută.
- Tot escroc sentimental ai rămas.
O sărut şi eu. Cu patimă. îmi vine să smulg hainele de pe ea. O simt că se lasă dusă de val. încă nu pot să îmi explic cum de nu îi este silă de mine? Cum de nu-i este frică? Mă opresc la timp. Julie rămâne lipită de mine.
-Te doresc atât de tare! îmi şopti ea. Nu ai prezervative?
Simt cum mi se ridică părul de pe ceafă.
- Eşti inconştientă? Trebuie să aşteptăm până mă întorc.
- De ce vrei să ne căsătorim şi apoi să facem dragoste? întrebă ea. Am înţeles, vrei să rămâi virgin până la nuntă!
- Eşti nebună! Am SIDA. Poţi să te infectezi. Se pot întâmpla accidente. în nici un caz, răbufnesc eu îndepărtându-mă de ea.
- Mda, poate ai dreptate. Aşteptarea o să fie mai dulce. Dar să ştii că până pleci o să stau la tine. O să mâncăm, o să ne plimbăm şi o să dormim împreună. într-un cuvânt o să stau pe capul tău, să fiu sigură că nu te răzgândeşti.
Nici nu ştiu când au trecut cele trei zile. Am simţit că trăiesc, că sunt fericit. Văzând-o îmbrăcată în tricourile mele, foindu-se prin casă, râzând, aruncând cu perne în mine, m-a făcut sa devin mai optimist, să capăt încredere.
Stau în dreptul uşii, gata de plecare, ţinând în mână sulul de carton în care se află rulată cealaltă mare iubire a mea. Danaide. Doar nu era să plec şi să o las singură! Măcar pe ea să o iau cu mine. Julie face inventarul lucrurilor, învârtindu-se de colo-colo.
- Ai luat biletul, paşaportul?
- Da, răspund eu amuzat.
- Valiza e gata, tabloul îl avem, să punem alarma şi să coborâm la taxi, zise Julie şi deschise uşa.

Sunt iarăşi singur în avion. Rectific: sunt în avion, dar nu sunt singur. Sunt cu Danaide. Ţin sulul strâns între peretele avionului şi piciorul meu. Vreau să o simt aproape, închid ochii şi o văd. Urmăresc cu privirea minţii, curbura şoldurilor; valurile învolburate ale mării se sparg de stânci, încântându-mi imaginaţia cu zgomotul lor. Aud râsul Juliei în depărtare. O văd cum îmi face cu mâna. Imaginea ei se suprapune peste cea a Danaidei. Mă sperii şi deschid ochii. Ce să fie asta?
într-un târziu aterizez pe aeroport. Am un deja-vu. Aceeaşi Emilia, aceeaşi maşină, iar aceeaşi cameră, aceeaşi cafea rece, aceeaşi notiţă în care sunt anunţat că vine să mă ia la două. Parcă şi cuvintele folosite în bilet sunt la fel. Poate că este chiar acelaşi bilet.
Simt'cum teama îmi inundă sufletul. Dacă greşesc? Dacă hotărârea pe care am luat-o este eronată? Dacă am să mor în şase luni? Pentru un muribund o jumătate de an înseamnă o eternitate.
20

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu