MAGUL DIN CARPATI EP 7

încep să tremur. Aud uşa de la intrare deschizându-se. Este Emilia care mă strigă spunându-mi că trebuie să ne grăbim.

Ajung în aceeaşi sală de cinema. Mă aşez intenţionat în primul rând, ca să mă vadă, să nu existe nici o îndoială. Poate că nici nu mă mai ţine minte. Asta ar fi chiar culmea! Dar nu cred, excrocii au o memorie excepţională. Mă ştiu pe mine.

Rămân iarăşi ultimul. De această dată şi fără Emilia, care a ieşit să fumeze o ţigară. în întreaga încăpere sunt doar eu; o singură persoană, cu un sul de carton în mână. Mă simt penibil. Ca şi cum aş sta singur într-o gară dezafec­tată în aşteptarea unui tren imaginar. în sală îşi face apariţia chelul, care îmi face semn cu mâna să îl urmez. Ies deja pe cunoscutul coridor. însă de data aceasta nu intrăm în camera alăturată, ci ne îndreptăm către o uşă. în capătul holului dau cu ochii de Emilia care îmi cară gea­mantanul.

Ieşim pe uşă şi ajungem într-o curte interioară în care se află parcat un Range Rover. Chelul pune geamantanul în portbagaj, îmi face semn să mă urc şi se aşază la volan. Emilia îmi face cu mâna. îi răspund la fel, după care maşina se pune în mişcare.

Mă întreb unde o fi Cristofor. Poate vine cu altă maşină? îl întreb pe chel, însă acesta îmi face semn să tac. Cam nepoliticos, dat fiind că sunt musafir ar fi putut măcar să îmi dea de înteles că nu vorbeşte limba, mă hotărăsc însă să tac şi să admir peisajul.

Nu ştiu de ce mi se închid ochii de somn. încerc să mă concentrez la drum, dar pleoapele mele refuză să rămână deschise. Aţipesc pentru o clipă, sau cel puţin aşa mi se pare. La un moment dat, simt cum maşina se zdruncină ca şi cum ar merge pe un drum cu pietre, iar această senzaţie mă trezeşte.

Ne aflăm pe un drum pietruit, care urcă. în dreapta şi în stânga maşinii se află o pădure superbă de conifere. Mă uit la ceas. Este ora 5 dimineaţa. Cred că am mers cam cinci ore, dat fiind că am părăsit Bucureştiul pe la douăsprezece.

Mă uit la chel. Acesta conduce liniştit. Mă foiesc în scaun şi încerc să-i surprind privirea în oglinda retrovizoare, însă el nici nu mă bagă în seamă. Mă hotărăsc să deschid geamul. Aerul rece şi curat năvăleşte în interiorul maşinii, umplându-mi plămânii.

Oare câţi ani au trecut de când nu am mai fost într-o pădure? 10-20? De ce este viaţa asta atât de ciudată? Oare unde au dispărut amintirile copilăriei mele? încerc să mă gândesc la excursiile pe care le-am făcut împreună cu părinţii mei. îmi vine în cap doar scena în care mi-am luxat glezna. Nu, oricât de mult mi-aş scormoni memoria, nu reuşesc să găsesc acele clipe. Simt fizic că ele există însă ceva le blochează. Este ca şi cum mi-ar fi frică să le conştientizez, ca şi cum retrăirea lor m-ar sili să mă umplu de beatitudine, iar mie îmi este frică de fericire, căci feri­cirea nu face altceva decât să te facă să laşi garda jos, să fii mai înţelegător, să întorci şi celălalt obraz, aşa cum scrie în Biblie, iar eu, ipotetic vorbind, îl omor pe cel ce mă atinge.

Virajul spre dreapta al maşinii mă face să ies din reve­rie. Urcăm pe un drum şi mai abrupt. După cinci minute de mers întâlnim un gard înalt, din piatră de râu. Mergem încă vreo două minute de-a lungul lui şi ne oprim în dreptul unei porţi masive din lemn. Seamănă cu o poartă de castel medieval.

Bărbatul chel se dă jos şi deschide poarta. în faţa noastră, apare un drum de piatră cubică, străjuit de-o parte şi de alta de arbori imenşi. Este atâta linişte şi pace, încât şi pro­priile mele gânduri mă deranjează.

Intrăm. Cam la două minute, după o curbă, răsare în toată splendoarea sa o construcţie impresionantă. Este de fapt un fel de castel din piatră gri-cenuşie, care aduce mult cu o catedrală. Recunosc ogiva, sau bolta în arc frânt, a ferestrelor imense, caracteristică stilului gotic. De-a lungul geamurilor frontale, a căror vitralii scânteiază în lumina dimineţii, stau înşirate şapte statui în mărime naturală. Sunt de fapt un fel de statui-coloane, reprezentând siluete de bărbaţi sau poate sfinţi, cu aspect imobil, cu trupuri fără şolduri şi umeri, a căror feţe şi veşminte austere te fac să simţi un fior pe şira spinării. în părţile laterale ale clădirii, stau de pază patru turnuri înalte, a căror vârfuri ascuţite par a înţepa cerul. Atât apuc să văd, căci chelul opreşte maşina în faţa intrării. Este de fapt o monumentală uşă din lemn brun-închis, prinsă într-o multitudine de balamale ascuţite. în mijlocul ei, un bronz imens, reprezentând un cap de leu cu un cerc în gură, tronează, ca şi cum ar veghea la liniştea locatarilor. Deasupra uşii, încastrat în zid, se află un vitraliu magnific, care reprezintă o rozetă, realizată dintr-o multitudine de cercuri concentrice, care la rândul lor formează flori cu petale multicolore.

Mă simt copleşit. Mă gândesc câţi bani ţi-ar trebui nu pentru a cumpăra aşa ceva, ci pentru a întreţine! Oare cât o costa încălzirea? Dar personalul auxiliar? Nu apuc să mă dezmeticesc, că uşa de la intrare se deschide şi sunt întâm­pinat de Cristofor, care se află îmbrăcat în acelaşi gen de haine, însă de culoare neagră.

-           Bine ai venit în casa mea. Pofteşte!

Intru timid. înaintea mea se deschide o imensă sală, înaltă cam de douăzeci de metri, a cărei boltă în formă de arc frânt se sprijină pe patru coloane de marmură verde cu irizaţii aurii, care sunt dispuse în plan pătrat. în mijlocul acesteia stă suspendat un candelabru uriaş din bronz, a cărui multitudine de braţe, formate din diverse animale, susţin tulipele becurilor. Vitralii cu scene mitologice, cu animale fantastice străjuiesc încăperea de jur împrejur. Pe jos, aceeaşi marmură verde ca cea a coloanelor, însă de nuanţe diferite, se îmbină perfect, creând un fel de mozaic. Două scări masive, din lemn, aşezate în stânga şi în dreapta sălii, fac legătura între etaj şi parter, etaj care, din câte văd, se află situat la jumătatea înălţimii salonului de la intrare.

-           Yidam te va conduce în camera ta. Eu locuiesc în partea stângă, iar musafirii în partea dreaptă.

Te rog să te faci comod şi apoi să cobori la masă.

în dreapta mea, cu valiza într-o mână şi sulul de carton în cealaltă îşi face apariţia chelul. Simt cum îmi îngheaţă sângele în vene. Dragostea mea... te-am uitat în maşină!

întind mâna tremurând şi apuc tabloul. îl lipesc la piept. Este semn rău! Sigur este semn rău! Eu nu uit niciodată nimic, darămite pe frumoasa mea, dragostea mea... te rog iartă-mă!

Văd privirea tăioasă a lui Cristofor. Citesc în ochii lui că ceva nu îi convine. Sper că nu mi-a văzut disperarea.

-           Yidam te întreabă ce vrei să mănânci la micul dejun?

-           Raţă cu portocale, potârniche în sos de vin şi vreo trei-patru feluri de torturi! încerc eu o glumă spre a destinde atmosfera. Orice, adaug eu râzând, numai să fie însoţit de o cafea tare.

Chelul înclină capul şi o ia în sus pe scările din dreapta.

-           Yidam te va conduce în camera ta.

îmi dau seama cu stupoare că pe chel îl cheamă Yidam. Ce nume o fi şi ăsta ? Japonez, vietnamez?

Mă întreb oare de ce nu vorbeşte Yidam direct cu mine? Sau aşa o fi modelul aici? Stăpânul hotăreşte ce trebuie să fiu întrebat şi slujitorul dă din cap afirmativ. îl urmez supus.

Scara dă într-un coridor lung, plin de vitralii multicolore pe o parte şi de tablouri pe cealaltă. Recunosc printre picturi câteva lucrări monumentale din perioada barocă, realizate de mâini măiestre, adevărate capodopere, bogate în detalii şi culori. Văd apoi „Răpirea fiicelor lui Leucip". Trupurile contorsionate ale celor patru personaje, două femei şi doi bărbaţi, curbele lor, caii sforţându-se, amoraşii discreţi care îi ţin de căpăstru... recunosc tuşa marelui Rubens. Bine... dar originalul este la muzeu! încerc să mă uit mai atent. Mă opresc chiar. Umbrele, spaima, neliniştea cailor, vibra­ţia lucrării... este un original! Dar cum este posibil? Rămân mut de uimire.

Yidam deschide o uşă şi îmi face semn să îl urmez. Intrăm într-o cameră mică, ce seamănă mai mult cu o chilie. Are doar un pat, un dulap şi un jilţ mic, aşezat în dreptul unei ferestre de dimensiuni reduse. Este de o sărăcie dezarmantă. Singura extravaganţă o reprezintă pereţii, tapisaţi cu brocart mov şi cuvertură din catifea de aceeaşi culoare mov cardinal. Pardoseala roasă de vreme, este din piatră alb-gălbuie. Chelul iese şi închide uşa.

Mă pufneşte râsul. Deci de ăsta îmi eşti! Opulenţă pe naiba! Sau i-o fi frică să nu fur ceva? Mai ştii! De fapt are dreptate, eu nu primesc pe nimeni în casă. Am camere video şi sisteme de alarmă ultimul tip şi cu toate astea nu ştii niciodată.

23