exprime, dar nu mă dumiresc. îmi pun bagajul pe fotoliu şi dau drumul la televizor. Cred că sunt ştirile. Mă străduiesc să percep limba. Unele cuvinte îmi sunt cunoscute. Emilia bagă capul pe uşă.
- Baia este pe hol, aşternutul este în dulap. Te aştept jos la masă.
- Mulţumesc, dar nu îmi este foame. Mai degrabă îmi este somn.
- Cum vrei, dacă ţi se face foame peste noapte, frigiderul este jos. Poţi mânca ce doreşti. Mâine eu merg la birou şi vin pe la două să te iau, zise Emilia şi închise uşa.
Mă întind pe pat fără să mă dezbrac. Mă gândesc cât de disperat pot fi dacă am acceptat o tâmpenie ca asta. Sunt în România, în casa unei văduve, nu cunosc pe nimeni, nu vorbesc limba, nu ştiu nici măcar unde este ambasada.
Dacă este o psihopată care ucide noaptea? Şi dacă mă ucide ce? Poate se murdăreşte de sânge şi se îmbolnăveşte.
Supei pedeapsă. Asta ar trebui făcut cu criminalii. Să fie obligaţi să bea sânge infectat. Cred că am luat-o razna!
Mă trezesc dimineaţa. Cafeaua mă aşteaptă în bucătăria. E rece, dar o beau aşa. Apoi merg să mă îmbrac. Deliberat am luat de acasă numai lucruri scumpe, blugi, pulover Armâni, pantofi, geacă Camei şi un ceas Bulgari. Emilia îşi face apariţia fix la două. Mă urc în maşină şi pornim. După vreo jumătate de oră de mers opreşte în faţa unei clădiri. Intrăm.
Suntem într-o sală veche de cinema. Emilia îmi face semn să mă aşez. Caut un loc mai retras, în spate. Mă uit împrejurul meu. Sunt cam 50 de persoane, de toate vârstele şi categoriile, sunt tineri, bătrâni, copii, unii bine îmbrăcaţi, alţii prost îmbrăcaţi, unora li se citeşte suferinţa pe faţă, alţii par sănătoşi. în sală se aude un zumzet uniform. Toţi vor¬besc între ei, ca şi cum s-ar cunoaşte. Nu înţeleg nimic. Mă uit la Emilia, care îmi face semn să stau liniştit. Sunt tare curios să văd personajul. Probabil va apare pe scenă, ca un mare actor, făcând pase magice asupra tuturor. Mă întreb dacă vor exista vindecări miraculoase, dacă vor exista para¬lizaţi care să meargă brusc, muţi care să vorbească,orbi care să vadă. îmi amintesc de Julie. Cu siguranţă că pe ea a ales-o, căci a intuit credulitatea ei, naivitatea ei de copil mic. Aceşti şarlatani posedă un al şaselea simţ, aşa cum am şi eu. Simt prada, o încolţesc, o vânez, o ameţesc cu vorbe, ca apoi să o devoreze în linişte, savurând momentul.
în sală murmurul se intensifică. Pe o uşă laterală îşi face apariţia un bărbat mic de statură, gras şi cu o chelie pronunţată. Este imaginea clară a şarlatanului. O întreb pe Emilia dacă acesta este personajul. îmi spune că nu, este proprietarul sălii. Omul mormăie ceva, iar în sală se aşterne liniştea.
Pe aceeaşi uşă laterală apare un bărbat nu foarte înalt, bine făcut, însă aerul demn pe care îl abordează îi conferă o anumită supleţe. Are un păr des, negru, pieptănat pe spate. De la distanţă nu îi pot stabili vârsta. Este îmbrăcat într-un costum oriental, cu pantaloni de culoare neagră şi cu o tunică neagră cu arabescuri mov. Este încălţat cu un fel de ghete de mătase neagră cu talpa foarte plată, cafe sunt legaţi pe picior cu un fel de şiret. Are ochii închişi la culoare, însă aceştia lucesc într-un mod aparte.
Se învârte prin sală şi atinge câteva persoane. Aceştia ca la un semn magic se ridică şi ies pe aceeaşi uşă. Acelaşi ritual se repetă aproape la fiecare sfert de oră. Uneori atinge trei persoane, alteori cinci. Din câte îmi dau seama le alege în mod aleator. Trece pe lângă mine de câteva ori, însă nu mă bagă în seamă. Abia la a patra intrare se întoarce şi se uită în ochii mei. Simt furnicături pe şira spinării. Din câte îmi dau seama are în jur de 40 de ani. Nu mă atinge nici de data asta. Sunt convins că nu o să mă aleagă şi de aceea stau foarte liniştit. Nu pot să nu observ inelul cu smarald pe care îl poartă. Să aibă cam 30 de carate. Cred că a costat o avere!
în sala mai sunt doar trei persoane. Emilia, o fată şi cu mine. Personajul intră şi ia fata. O întreb pe Emilia dacă e gata ca să putem pleca. Ea spune să mai stăm. Stăm cam douăzeci de minute. îmi dau seama că nu va mai veni însă trebuie să stau până ce se va convinge şi Emilia. Spre surprinderea mea după alte zece minute, bărbatul îşi face apariţia. Nu mă atinge pe umăr cum a făcut cu ceilalţi, ci îmi face semn să îl urmez.
Ies din sală, pe un culoar şi intrăm într-o încăpere mică aflată în partea laterală a scenei. Aici ne aşteaptă un alt bărbat îmbrăcat în acelaşi gen de haine, însă de culoare gri. Este ras în cap, are trăsături europene, dar ochii îi sunt puţin oblici, ca dovadă a unei descendenţe orientale înde¬părtate. Stă aşezat pe o ladă de lemn.
în mijlocul camerei, pe jos, se află întinse două pânze, nu foarte mari, pline de simboluri. Recunosc în multitudi¬nea lor însemnele zodiacale. Sunt înscrise într-un cerc, iar acest cerc se află într-o hexagramă. Bărbatul cu descen¬denţă orientală îmi face semn să mă aşez în mijlocul cercului. Pe cealaltă pânză în mijlocul unui alt cerc se aşază bărbatul cu păr negru.
încerc să înjgheb un dialog cu el. îi vorbesc în franceză, scoţând toate prepoziţiile, în speranţa că simplificând limba, mă va înţelege.
- Julie trimis la tine. Eu sănătos.
Se uită la mine ca şi când aş veni de pe altă lume. închide ochii şi inspiră adânc. Recunosc că este un scenariu bine pus la punct, orice muritor ar fi impresionat. Chelul îmi face semn să închid ochii.
Ştiu, din psihologie, că dacă nu vezi, te lipseşti de stimuli şi poţi avea tot felul de trăiri, deoarece creierul trebuie să lucreze într-o formulă nouă, necunoscută. Eu oricum sunt un vizual, mă bazez pe ceea ce văd, îmi place analiza, pot scoate informaţii din detalii care altora le scapă. închid totuşi ochii, dacă am ajuns până aici, de ce nu! Nu uit totuşi să îmi scot ceasul la vedere.
Simt cum o căldură plăcută îmi invadează trupul. Umerii mei sunt grei. încerc să deschid ochii însă îmi este prea lehe. Mă las dus de această moleşeală. Timpul parcă s-a oprit în loc. Deşi nu văd, simt că sunt învăluit în ceaţă. Este o ceaţă albă cu reflexe aurii, arată ca şi cum raze stinghere de soare s-ar reflecta ici colo. Mă simt uşor, nu îmi mai este frică, parcă plutesc. Nu ştiu cât stau aşa, însă aud cum bărbatul inspiră adânc. Deschid ochii şi mă uit la el. Mă priveşte cu dragoste, aşa cum numai mama o făcea. Şi Julie.
- Eu problemă? încerc o altă cale de comunicare.
- Dacă aveţi o altă limbă care vă este mult mai familiară decât franceza, o putem folosi pe aceea, îmi spuse el, într-o franceză literară, clară şi fără cusur.
- Nu, mulţumesc. Franceza este limba mea maternă, răspund eu râzând. Mă numesc Paul Berg şi am fost trimis la dumneavoastră de Julie.
- Numele meu este Cristofor.
Nu ştiu de ce, dar am început să capăt încredere în el! Poate că m-am tâmpit şi eu.
- Ştiţi, eu sunt bolnav, aş dori să ştiu dacă aveţi vreo posibilitate să îmi stagnaţi boala. Poate ştiţi vreun ceai sau preparat care să mă ajute. Nu vreau să mor repede. Din ochi încep să îmi curgă lacrimi. Mă simt atât de penibil! Stau pe jos, îmbrăcat în Armani, şi plâng ca un prost în faţa unui necunoscut ce se pretinde a fi guru.
- De ce? mă întreabă el.
- De ce. ce?
- De ce nu vrei să mori repede?
- Pentru că mai am atâtea lucruri de făcut! -Ce?
- Am de făcut investiţii, de vândut acţiuni, de câştigat bani.
- Aha, deci după ce le rezolvi poţi muri liniştit? Păi, în aceste condiţii te pot ajuta. O să îţi dau ceva ceaiuri, ceva tincturi, ca să poţi să fii pe picioare până când termini, ca apoi să pleci liniştit.
Nu este de ajuns că mă simt ca un idiot, îi mai văd şi zâmbetul din colţul gurii. îmi vine să intru în pământ de ruşine. Totuşi nu mă simt atât de stânjenit pe cât ar fi trebuit. De vină trebuie să fie privirea lui caldă, pe care o simt plă¬cută, familială, ca şi când ne-am fi cunoscut de-o veşnicie.
Mă gândesc că are dreptate, să mai trăiesc pentru ce? Ca să umplu buzunarele clienţilor mei? Ca să am mai mulţi bani când voi fi în pământ? Pe mine nu are cine mă moşteni! Sunt eu cu mine însumi.
17
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu