Râsul fricii de Cristian Tudor POPESCU

În procesul garnitură pentru gloanţe de la Târgovişte, avocatul apărării ţipa la Ceauşeşti uneori mai tare decât procurorul, iar Nicolae nu voia să vorbească "decât în faţa Marii Adunări Naţionale", Andrei Ujică a simţit nevoia să ne aducă în faţă şi o apărare a lui Ceauşescu făcută de dictator însuşi.

Întrucât toate imaginile prezentate în "Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu" sunt realizate de cameramani oficiali, cu aprobarea lui Ceauşescu, avem un film în regia lui N. Ceauşescu, montajul Andrei Ujică. Dacă filmul acesta îi era proiectat lui Ceauşescu înainte de a fi împuşcat, nu cred că ar fi cerut să se taie sau să se schimbe ceva.

Iar dacă ar fi fost prezent acum la premiera de la Sala Palatului, aşa cum fostul rege Mihai I şi-a văzut tinereţea regizată de Sergiu Nicolaescu, nea Nicu s-ar fi uitat nedumerit în stânga şi în dreapta la râsetele celor din jur.

Subsemnatul n-am râs decât o dată, la vederea titlului unui faimos film porno prins în cadru în secvenţa convoiului oficial Ceauşescu - regina Elisabeth străbătând Londra.
Ba am trăit şi o revelaţie. Am auzit, am citit, m-am referit eu însumi de nu ştiu câte ori la vizitele în China şi Coreea de Nord din 1971, în urma cărora Ceauşescu a trecut la restalinizarea României, dar nu văzusem niciodată imagini din această vizită. Imaginea cinematografică - ce miracol!… Cum trebuie să se fi simţit Ceauşescu atunci, dacă pe mine, acum, în 2010, m-a luat ameţeala!… Beijing - un ocean, literalmente un ocean de oameni, mărginit doar de orizont, costumaţi pe armate - de pionieri, de muncitori, de ostaşi, sportivi, agricultori - toţi zâmbind cu gura până la ceafă, mişcându-se ritmat şi strigând din bojoci: "Cea-u-şe-cu! Cea-u-şe-cu!". Phenian.

Zeci de mii de trupuri, fiecare cu plăcuţa lui ţinută cu mâinile pe creştetul capului, alcătuind colosal de perfecte panouri vii care-i urau sănătate şi noi succese tovarăşului Ceauşescu. Beijing. Care alegorice uriaşe, venite parcă din oştirile antichităţii, închipuind tot felul de imagini tematice plăcute marelui conducător prieten. Phenian. Stadioane întregi cântându-i în româneşte tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Beijing…

Erau Serbările unui Zeu. Întâmpinările de acasă, cu pâine, sare, costume populare şi Amza Pellea pe deal costumat în Baiazid până să fie Mihai Viteazul pe ecran îi vor fi părut lui Ceauşescu nişte jocuri de grădiniţă. Abia acum înţeleg cu adevărat cum i-a încolţit atunci în cap lumpenţăranului din Scorniceşti că un om ca el se naşte o dată la 100 de ani şi că poporul nu îl merită.
Înţeleg că este excitant să-l vezi pe Nicolae Ceauşescu jucând volei ca un natantol, stâlcind cuvintele în bătaie cu mâinile morişcă prin aer, tot mai singur şi mai îmbătrânit, dar în Sala Palatului 2010 se găseau în majoritate inşi trecuţi de 40 de ani. Şi râdeau. De ce râdeau? Pentru că Nicolae Ceauşescu e mort de 20 şi ceva de ani, i-au văzut şi hârca la televizor, aşa că pot să râdă. Când era viu, şuşoteau când se întâlneau la wc, ziceau câte un banc cu el coborând vocea şi privind în jur, în general făceau pe ei de frică. Acum râd superior când Ceauşescu spune că e fiu de ţăran, că a fost muncitor şi că a devenit intelectual.
La filmul lui Andrei Ujică am văzut un suflet tare care a stăpânit un popor slab.