MAGUL DIN CARPATI EP16

In spatele lor, coboară un ecran, pe care se vede ima­ginea unei entităţi de acelaşi gen, stând într-un fotoliu. De la masa de prezidiu se ridică cineva şi începe să vorbească într-o limbă ciudată, melodioasă, pe care, culmea, o înţeleg:

- Dragi fraţi conducători ai planetei Yxala. Ne-am întrunit astăzi aici, la cererea fratelui nostru Sath. El a ajuns la acel grad de dezvoltare în care poate alege ceea ce va face mai departe. Ca orice locuitor al planetei are drep­tul la două opţiuni, dar consiliul este cel care analizează şi aprobă misiunea optimă. El a renunţat la cea de a doua şi solicită dreptul de a părăsi această dimensiune şi de a se încarna pe Pământ.

în sală se aude un murmur de uimire. Simt cum mă scol de pe fotoliu şi instinctiv ochii îmi cad pe monitor. Văd că şi fiinţa de acolo s-a ridicat în picioare. Inspir adânc şi încep să vorbesc. Un val de căldură mă trece când îmi dau seama că entitatea din imagine sunt chiar eu. încerc să fac cu mâna, dar nu reuşesc. Este ca şi cu m-aş afla în corpul unei alte persoane, parazitând-o, fără a avea însă acces la acţiunile ei.

-    Aşa este, am cerut dreptul la încarnare pe pământ, renunţând la cea de-a doua posibilitate, spun eu după care mă aşez.

-    Acest lucru înseamnă că oricât de greşită ar fi hotă­rârea, noi trebuie să o acceptăm, spuse fiinţa şi se aşeză.

Din amfiteatru se ridică o alta.

- Sunt Lehat, spune el înclinând uşor capul înainte. Trebuie să ţinem cont de dorinţa fratelui. Vreau totuşi să îi spun că îşi poate schimba hotărârea. Cred că este de datoria noastră să îi spunem ce îl aşteaptă şi apoi să îl mai între­băm odată.

Văd cum toată sala încuviinţează.

Cel ce vorbise primul se ridică din nou.

- Ceea ce ai ales înseamnă un nou început. Tot ceea ce ştii, toate acumulările tale, toată evoluţia ta spirituală îţi vor fi şterse din memorie. Ele vor rămâne înmagazinate în Akasha, şi vei avea acces la ele, doar când îţi vei fi încheiat ciclul reîncarnărilor succesive. De asemenea legătura ta conştientă cu Forţa Creatoare va fi blocată. Nu vei mai avea posibilitatea cercetării Cronicilor Akasha şi deci toate acţiunile tale vor fi făcute la risc, dar ele îţi vor fi contabi­lizate ca şi karmă. Deşi ai ajuns la un înalt grad de maturitate Spirituală, noi considerăm că nu eşti pregătit. Suntem conştienţi de faptul că Forţa Creatoare a hotărât ca toţi cei care reuşesc să treacă prin tăvălugul experienţei numită Pământ şi să-şi depăşească condiţia de Om, prin însuşirea vibraţiilor specifice tuturor polarităţilor negative şi pozitive, au şansa de a deveni co-Creatori, însă a începe o nouă experienţă reprezintă pentru noi un risc inutil, pe care nu ştim de ce vrei să ţi-l asumi. Vei fi acolo singur, căci nu mai este nici unul din noi pe planeta aceea.

Entitatea în interiorul căreia mă aflu se ridică în picioare. Simt cum o mare iubire îmi inundă sufletul. îmi vine să plâng.

-     Dragii mei fraţi. Am asistat cu vederea interioară la crearea acestei planete. Am simţit câtă iubire şi speranţă s-a pus în ea. Vreau să fiu acolo de acum de când s-a creat şi până când va face saltul. Ştiu că misiunea care mi-arn ales-o este deosebit de grea. Ştiu că există riscul să nu pot ieşi din vâltoarea karmei, însă vreau să experimentez această iubire. Vreau să o ajut, să învăţ alături de ea, să mor şi să mă nasc, să greşesc şi să fac bine, să sufăr şi să mă bucur, într-un cuvânt vreau să trăiesc acolo spre a-mi desăvârşi cunoaşterea. Simt cu toată fiinţa mea că aceasta îmi este menirea.

-     Bine, dar vei fi singur. Indiferent de ce vei face nu îţi vei găsi perechea. Vei fi singur într-o mare de vibraţii necunoscute.

-     înţeleg, şi îmi asum acest risc. Cer consiliului să ia act de hotărârea mea. Este definitivă.

în sală se aşterne liniştea. Consiliul iese. După câteva clipe se întoarce, iar entitatea care vorbise prima spuse:

- Am hotărât, nu fără durere, să dăm curs intenţiei tale. Conform dorinţei tale, vei fi şters din Cronica planetei Yxala şi vei rămâne doar în Cronica Akasha. Vei putea părăsi planeta la prima activare a portalului. Forţa Creatoare să te ajute şi să te însoţească, căci vei fi singur.

- Cer dreptul să vorbesc, aud din sală.

Sunt Ahlsa. Sunt membră în consiliu şi cer dreptul de a pleca alături de Sath.

Un val de uimire străbate sala, izbucnind într-o furtună zgomotoasă. Privesc în sală. Un val de căldură îmi inundă sufletul. Simt cu toată fiinţa mea că aceasta este Julie. Iubita mea, curajoasa mea!

- Dar acest lucru înseamnă o retrogradare cu bună ştiinţă! zise o altă entitate din prezidiu. Nimeni niciodată nu a mai făcut aşa ceva! Să ceri dizolvarea propriei conştiinţe supe­rioare!

- Renunţ la dreptul meu de coordonator. Renunţ la toate onorurile acordate şi cer dreptul de a accesa portalul  împreună cu fratele meu. Fac legământ de însoţire, în faţa voastră şi a Creatorului şi îmi asum toate riscurile. Absolv acest consiliu de păcatul de a-mi da acordul, căci prin accesarea Conştiinţei Superioare, am dreptul de a alege  singură.

Ştiu, simt că ceea ce trăiesc eu de fapt este o remernorare a unei întâmplări petrecută cu miliarde de ani în urmă, pe o planetă cu nume greu de pronunţat, însă lacrimile mă năpădesc. Văd cum de fapt prin acest legământ,  două entităţi, două suflete pereche, şi-au jurat de fapt, în faţa Creatorului, iubire veşnică..

Mă trezesc stând alături de Julie în nisipul violet  răcoros. O ţin de mână, uitându-mă la marea cu reflexe ; argintii, care reflectă distorsionat nimburile celor doi sori - şi îmi aud sufletul vibrând la unison cu fiinţa lui a Creatorului. Un val de iubire îmi inundă sufletul. Ştiu că plec pe planeta suferinţei, pe frumoasa planetă albastră,si loc de ispăşire şi elevare, şcoala cea mai dură din Univers. Din zare se aude sunetul de activare al portalului. Ne ridicăm şi plecăm într-acolo. Ajungem pe o platformă imensă, pe care recunosc uimit semnul MerKaBa. Păşesc pe ea, alături de Julie, ţinându-ne de mână. în jurul nostru se adună zeci de fiinţe. Le simt parcă fizic tristeţea.

Din platformă se ridică două tetraedre de lumină, care încep să se rotească. Suntem în mijlocul lor.

O lumină orbitoare îmi străpunge trupul. O scap pe Julie.

- Am să te caut în veşnicie, mai apuc să îi strig.

Mă doare sternul atât de tare încât abia respir. Deschid ochii.

Sunt iarăşi în camera mea. Sar din pat şi fug desculţ pe culoar. Lacrimile îmi curg şiroaie pe obraz. Deschid cu forţa uşa laboratorului lui Cristofor. îl văd stând în faţa obiectului rotund din capul mesei, care se dovedeşte a fi o oglindă.

încerc să spun ceva, însă şuvoaiele calde ale ochilor mă împiedică. Cristofor mă îmbrăţişează. Simt cum inima îmi este cuprinsă de pace, însă nu mă pot opri din plâns. Culmea este că nu mă simt penibil.

-    Am mai întâlnit-o? întreb eu printre sughiţuri.

-    De nenumărate ori, aud răspunsul lui.

Ca prin farmec, Yidam îşi face apariţia, aducându-mi un ceai. îl sorb cu nesaţ şi simt cum lichidul fierbinte îmi penetrează simţurile, calmându-mă.

- Vreau să ştiu dacă ceea ce am trăit este adevărat, spun eu.

-    Numai tu poţi şti acest lucru, îmi răspunde Cristofor.

-    De ce s-a jertfit pentru mine?

- Ştii, zise el îngândurat, unele fiinţe cred în iubire. De altfel iubirea este sentimentul care a stat la baza creaţiei. El se găseşte prezent în toate Lumile şi în toate Universu­rile. A iubi, înseamnă a rezona perfect cu însăşi Providenţa Divină.

- Bine, dar de ce a făcut-o?

- Din iubire. Una din legile creaţiei, spune că fiecare fiinţă din Univers îşi are o pereche. O singură pereche.într-o încarnare o găseşti, în alta o cauţi, dar evoluţia completă are loc atunci când sufletele pereche se întâlnesc într-o viaţă .trăiesc, evoluează şi se înalţă împreună. Ele trebuie să se susţină reciproc, căci femeia şi bărbatul formează un tot unitar. Nu există desăvârşire fără această experienţă.

- Ce este de fapt iubirea, întreb eu mai mult retoric.

- Această iubire de care îţi vorbesc eu, este un senti­ment aparte, divin. Este armonie, pace, îngăduinţă, răbdare, înţelegere, înţelepciune, este atunci când de atâta iubire simţi că o să îţi explodeze inima, este muzica cosmică, sunetul veşniciei.

- Tu ai cunoscut această iubire? întreb eu curios.

-    Am să îţi spun o poveste zise Cristofor, încercând parcă să ocolească răspunsul.

-    De mult de tot, pe aceste meleaguri pe care ne aflăm poi acum, adică în Carpaţi, care de altfel sunt cei mai bătrâni munţi ai planetei, trăia bravul popor dac. Erau oameni, drepţi, corecţi şi cu frică de Dumnezeu. Trebuie să îţi spun că spre deosebire de alte popoare, care se închinau la zei şi idoli, dacii erau monoteişti. Aveau un singur Dumnezeu, pe care îl numeau Zamolxe.

în mijlocul acestor munţi, era un cătun, puţin izolat de restul satelor, în care îşi duceau viaţa o mână de oameni.

în noaptea aceea de iarnă, pe femeie o apucase durerile facerii. Bărbatul plecă grăbit după moaşa satului. Tremura speriat, era primul lor copil, Zamolxe îi răsplătise pentru credinţa lor, „ce-i drept cu întârziere", însă în sufletul lui răsunau obsesiv cuvintele bătrânului înţelept: „va fi ca o stea căzătoare". Nu reuşise să înţeleagă încă tâlcul lor şi mai ales nu desluşea ce înseamnă furnicătura aceea ciudată din inimă.

 Fata se născu a doua zi spre dimineaţă. Era un copil luminos, ce venise pe lume aducând cu ea flacăra iubirii lăuntrice. Toţi au văzut focul sacru al cunoaşterii, care se oglindea în ochii ei de culoarea cerului..

Se hotărâră să o numească Aegis. Aşa au spus înţelepţii. Copila crescu acolo sus pe munte, înconjurată de liniştea naturii, de frumuseţea plaiurilor dacice, de izvoare crista­line şi flori cu puteri tămăduitoare.

Anii trecură, iar copila deveni o fată frumoasă, după care toţi flăcăii locului îşi aruncau privirea, însă ea părea să nu-i vadă; o interesau mai mult animalele şi prefera să îşi petreacă timpul, ascultând poveştile şi sfaturile înţe­leptului cel bătrân. Niciodată nu a înţeles însă de ce ochii lui o priveau cu tristeţe şi de ce câteodată zâmbetul lui trist îi sfâşia sufletul.

într-o seară însă, exact la lăsatul întunericului, se auzi un tropot de cal şi voci bărbăteşti. Tocmai când tatăl ei se pregătea să iasă pe uşă, în prag apăru chipul lui. Era un flăcău obişnuit, însă privirea lui întunecată şi pletele ruginii care-i cădeau pe umeri, îi umplură ochii de lacrimi. Şi tot uitându-se aşa la el Aegis se întreba de ce oare sufletul ei părea să se sfâşie? Mai simţise acest lucru atunci când bunica ei trecuse la Zamolxe şi ştia că o va revedea abia după mult timp; dar acum? în momentul în care ochii lor se întâlniră, i se păru că vede în ei acelaşi licăr, sau să fi fost doar o părere?

„Sunt mesager", zise flăcăul şi mai înainte ca tatăl ei să le poruncească să iasă afară, căci femeile nu aveau ce căuta la discuţii bărbăteşti, reuşi să-i audă numele: Dega.

Deşi afară începuse să ningă, ea nu simţea răcoarea ful­gilor ce îi cădeau pe obraji, din pricina focului acela lăuntric, care începuse să se aprindă. Nu o văzu nici pe mama ei, care încerca să priponească în grajd calul străinului, nu auzi nici când o chema pe nume, căci în urechi, ropotul inimii ei îi spunea: Dega, Dega.

îi păru tare bine când află că tatăl ei hotărâse ca străinul să rămână câteva zile acolo, până când ninsoarea avea să se oprească.,

Şi zilele începură a trece. Şi cu cât viscolul se înteţea, cu atât ea mulţumea mai tare lui Zamolxe pentru faptul că străinul nu putea pleca.

Şi aşa încet, zi după zi, schimbul timid de priviri se transformă în uşoare atingeri şi mai apoi în strângeri de mână, până când într-o zi, când se pregătea să plece în pădure pentru a duce fân animalelor sălbatice, Dega se oferi să o ajute. Şi acolo, în taina pădurii, înconjuraţi de crivăţul iemii se sărutară. La început mai timid, apoi din ce în ce mai apăsat, contopindu-şi parcă fiinţele. Era ca şi cum universul se deschise, absorbindu-i în abisul său, făcându-i să uite de timp şi de spaţiu. Acolo, în faţa stihiilor naturii îşi jurară credinţă veşnică, dincolo de moarte. Şi iată că zăpada încetă să mai cadă şi flăcăul se văzu  nevoit să plece înapoi pentru a duce răspunsul.

în noaptea dinaintea plecării, îşi mai jurară odată iubire şi îşi făgăduiră să se căsătorească în primăvară. Urma să ducă răspunsul şi să se întoarcă să o ceară de la tatăl ei. Cu inima tresăltând de bucurie, la gândul revederii, Dega înainta prin pădure. Nu băgă de seamă urletul lupilor care se apropiau din ce în ce mai mult. Abia când era prea târziu, realiză pericolul. Calul speriat îl trânti la pământ.  Văzu cum un lup se pregătea să sară la el. Trase pumnalul  şi i-1 implanta în inimă. Simţi sângele cald al animalului  şiroindu-i printre degete. Mai simţi cum mâna stângă  începuse să-i ardă şi înainte să leşine apucă să îşi vadă  calul sfârtecat de lupi. încet, încet simţurile începură să îi revină şi primul lucru pe care a reuşit să îl zărească a fost un licăr de  lumină. „Oare acesta este focul sacru al lui Zamolxe" se întrebă el, „dar dacă da, atunci de ce simt miros de fiertură de ierburi?". Nu reuşi să îşi răspundă, deoarece un somn obositor, aproape de leşin, puse stăpânire pe el. Mai apucă să simtă cum o mână aspră şi răcoroasă îi trecu peste frunte. „Se va face bine", zise bătrâna, mai mult pentru sine. „Are doar carnea sfâşiată, oasele sunt bine".

Aegis privea în zare. De acolo de sus, din vârful obser­vatorului, iscodea cu ochii întreaga vale în speranţa că va vedea vreun călăreţ. însă zilele treceau nemiloase, făcând ca speranţa ei să scadă. Odată cu căderea frunzelor, simţi că în sufletul ei s-a sfâşiat ceva. Se gândea la poveştile bătrânilor, la fetele frumoase din satul de la vale, la fiice de împărat şi chiar la ielele pădurilor.

Când prima zăpadă sosi, peste sufletul ei se aşternu deznădejdea. Spaima iniţială se transformă în deznădejde. Cu fiecare zi care trecea ochii ei luminoşi deveneau tot mai trişti şi mai stinşi.

Când în sfârşit părinţii ei au văzut transformarea, era deja prea târziu.

Aegis căzu la pat. îşi simţea sufletul pustiit, iar lacri­mile vărsate, săpaseră adânci cearcăne. în inima ei se dădea bătălia finală. încet iubirea iniţială, începu să se transfor­me în ură, dar nu ură faţă de omul iubit, căruia îi căuta iertare, ci ură împotriva sorţii, a destinului. O furie mută îi sfâşia pieptul. Nu înţelegea şi nu voia să creadă că tocmai ei, care nu greşise cu nimic, Zamolxe îi era potrivnic.