MAGUL DIN CARPATI EP19

Dacă omul cedează şi bagă ţigara în gură, atunci forma din astral va deveni şi mai puternică. Dacă rezistă, atunci cu fiecare zi care trece, entitatea va slăbi în putere, trăirile vor scădea în intensitate, pofta se va atenua, până la dispariţie totală. Asta înseamnă că entitatea s-a dizolvat în akasha, revenind la forma iniţială a elementelor din care a fost creată. Aşa se întâmplă cu orice pulsiune. Orice se manifestă sub formă de patimă, obsesie, fobie, orice este în exces şi constituie o abatere de la legile universale naşte astfel de legături.

- Şi acesta este singurul mod în care poţi scăpa de aceste patimi⁹ Prin înfruntare directă? Dacă omul este slab şi nu poate, dar totuşi vrea să corecteze?

- Dacă vrea cu adevărat, însă tăria de caracter îi este deficitară, atunci poate fi ajutat de un iniţiat. Se pot folosi razele, dar numai odată, căci altfel ar deveni dependent şi acest lucru nu i-ar fi de folos.

- Ce raze, de soare?, întreb nedumerit.

- Nu, sunt raze de Energie Divină. Această energie este responsabilă cu evoluţia fiecărei forme de viaţă, de pretu­tindeni. Fiecare fiinţă întrupată face parte dintr-un grup de energie specifică unei raze, însă de-a lungul încarnărilor fiecare trebuie să treacă prin însuşirea şi lucrul cu fiecare rază în parte. De aceea cel ce face această procedură   trebuie să fie o persoană care a lucrat cu razele, care le stăpâneşte şi le cunoaşte bine, deoarece el trebuie să ştie exact din ce grup face parte cel ce urmează a beneficia de ajutor. Momentan Divinitatea a dat omenirii şapte raze, dar în timpurile care vor veni vor mai fi date încă cinci.

- De unde vin aceste raze? Cine ştie de ele?

- Ele sunt de la începutul creaţiei, însă se poate spune că îşi au originea în vechea Indie. Ele apar în literatura vedică şi au fost asociate cu cei şapte Rishis, care sunt de fapt fiinţe foarte evoluate, ce acţionează ca agenţi ai absolu­tului. Au fost însă mai multe persoane care le-au accesat. Spre exemplu, în cultura occidentală, conceptul celor şapte raze a fost introdus de o femeie, pe nume Blavatsky, care 1-a explicat în cartea Doctrina secreta. A fost apoi. Alice Bailey, care a trăit în prima jumătate a secolului XX, a lucrat cu diferiţi maeştri înălţaţi şi a scris nişte cărţi în care vorbeşte despre cum să lucrezi cu cele şapte raze. Trebuie să înţelegi că aceste raze coordonează anumite zodii, pla­nete şi zile ale săptămânii. Totodată ele sunt guvernate de o entitate superioară, care le stăpâneşte şi controlează.

- Care sunt aceste raze?

- Cele şapte raze sunt:

Raza I este Raza Voinţei, a Puterii Divine, şi a Credinţei. Ea are culoare albastru-regal, are ca semne asociate Berbecul, Leul, Capricornul, iar ca planete: Vulcan şi Pluto. Maestrul înălţat care întreţine această energie este El Morya. Această energie este sursa tuturor energiilor şi lunea are un influx puternic.

Raza II este Raza înţelepciunii şi a minţii Divine, a înţelegerii, a Judecăţii, a Discernământului şi a Iluminării; are culoarea galbenă, semnele asociate sunt: Gemeni, Fecioară şi Peşti, iar ca planete: Jupiter şi Soare. Are influx puternic duminica, iar Maestrul înălţat care întreţine această energie este Lord Lanto. Datorită acestei raze a apărut conştiinţa. Este energia întregului sistem solar.

 Raza III este cea a Iubirii Divine, a Compasiunii, a Bunătăţii, a Creativităţii, a Frumuseţii şi a Inteligenţei active; are culoarea roz-trandafiriu, iar sem­nele asociate sunt: Rac, Balanţă, Capricorn. Coordonează planete: Pământ, Saturn şi are influx puternic marţi. Maestrul înălţat care întreţine această energie este Paul Veneţianul.

Raza IV, a înălţării. Are calităţile: Puritate, Disciplină, Bucu­rie, Speranţă şi Excelenţă. Are culoarea alb-strălucitor, iar semnele asociate sunt: Taur, Scorpion, Săgetător. Planete pe care le guvernează sunt: Mercur, Luna. Maestrul înălţat care întreţine această energie este Serapis Bey. Are influx puternic vineri.

Raza V este Raza Vindecării, a Accelerării şi a Abundenţei, dar mai este şi Raza Adevărului, a Ştiinţei, A Viziunii şi a Precipitaţiilor. Are culoarea verde-smarald, ca semne asociate are: Leu, Săgetător şi Vărsător, şi planeta: Venus. Ea are influx puternic miercuri. Maestrul înălţat care întreţine această energie este Hilarion.

Raza VI este cunoscută drept Raza Reînvierii, a Slujirii şi a Fraternităţii. Are culoarea aurie, cu nuanţe de portocaliu. Semnele aso­ciate sunt: Fecioară, Săgetător, Peşti, precum şi planetele: Marte şi Neptun. Are influx puternic: joia. Maestrul înălţat care întreţine această energie este Kutumi.

Raza VII este Raza Transformării, a Transmutării, a Eliberării şi a Ceremonialului. Semne asociate sunt: Berbecul, Racul şi Capricornul, iar ca planetă, guvernează Uranus. Are influx puternic sâmbăta. Maestrul care întreţine această energie este St. Germain. Această energie este magică şi arată cali­tatea relaţiei dintre materie şi spirit. La ora actuală este cea mai tangibilă energie de pe planetă. Totodată trebuie să îţi mărturisesc că această rază îmi este cea mai dragă.

- Bine, dar cum sunt aceste raze? Cum trebuiesc perce­pute?

-    Nu există un mod general de a le percepe. Unii le văd ca nişte lasere, alţii ca o lumină orbitoare, alţii le percep ca pe nişte flashuri. Problema este că momentan ele nu există în formă fizică. Ele vor fi aduse aici, nu peste mult timp. Fiecare va trebui să aibă atât templul ei în care să ardă permanent, cât şi preoţi sau preotese care şă o întreţină însă acest lucru se va putea produce abia atunci când flacăra iubirii va deveni manifestă în inimile noastre.

- Bine şi cum putem manifesta aceste raze? întreb eu curios.

- închide ochii, îmi spune Cristofor. Relaxează-te. Inspiră profund. Simte cum te goleşti de orice gând sau emoţie.

încerc să mă concentrez, dar ca de obicei, gândurile îmi zboară prin creier. Simt cum mâna lui îmi atinge mâna mea. O stare de pace mă învadează.

- Repetă după mine: Cer dreptul de a accesa culoarea violet, specifică razei a şaptea.

Repet formula şi simt cum sunt învăluit într-un abur violet deschis.

- Inspiră această culoare atât pe nas cât şi prin pori. încep şi inspir şi conştientizez cum tot interiorul meu se umple cu această culoare. Mă văd ca şi cum aş fi din sticlă, iar cu cât inspir mai mult cu atât aceast abur se stochează, devenind din ce în ce mai compact, până când simt cum se transformă într-o formă de energie care mă apasă, provocându-mi tensiuni la nivelul plexului solar.

- Acum scoate-o cu putere prin plexul solar.

Mă concentrez şi simt cum sub nivelul sternului meu, ceva începe să se rotească. La început uşor, apoi din ce în ce mai tare, până când o coloană groasă, de lumină violet, îmi izbucneşte din plex, ţâşnind asemeni unei fântâni arte­ziene, încerc să văd unde se duce însă nu reuşesc. Deschid ochii şi constat că totul în jurul meu are o uşoară tentă de mov. Cristofor îmi zâmbeşte spunându-mi:

- Cam aşa trebuie lucrat cu razele. Ca să revenim la ideea de unde am plecat, acum am creat un ecran protector intre tine şi unul din cei mai puternici elementari ai tăi.

Care?

- Nu îţi spun, vreau să văd dacă deduci singur, zise el, adăugândCred că este destul pentru astăzi.

Adorm gândindu-mă la elementarii mei. Oare am mulţi?

Groaznica, dar de acum familiara durere din plexul solar, mă trezeşte. Sunt curios să văd unde ajung. Numai de nu s-ar repeta povestea cu Egiptul! Mă las condus cu leje-ritate, fără a opune rezistenţă. Mă uit atent la firele de diverse culori şi grosimi care mă trag în sus. Simt cum sunt prins într-un vortex de energie. Mă rotesc din ce în ce mai tare. O smucitură şi senzaţia de cădere mă fac să îmi dau seama că am ajuns la destinaţie. Stau în patru labe, pe un fel de duşumea care se clatină cu putere. De sus, de undeva şuvoaie de apă îmi cad în cap. încerc să conştien­tizez unde mă aflu, dar nu realizez decât că este întuneric beznă şi miroase a smoală şi apă de mare. Fac greşeala să deschid gura şi un val de apă sărată, îmi umple cavitatea bucală, sufocându-mă. Mă ridic cu greu în picioare. De jur împrejurul meu, oamenii aleargă. Mă uit în sus şi văd un catarg de lemn. Constat că sunt pe un vas, în mjlocul unei groaznice furtuni. Cineva îmi aruncă o funie în braţe, spunându-mi în spaniolă să îl urmez. Intrăm în cală, unde din cauza tangajului, lăzi uriaşe sunt aruncate de colo-colo, asemeni unor surcele. Mă uit la coechipierul meu. Este un bărbat masiv, urât, plin de cicatrici, dar care pare a-şi cunoaşte treaba, căci începe imediat să le ancoreze. Nu ştiu ce să fac şi de aceea mă ţin după el, încercând să împing cuferele. Mă uit la mâinile lui bătătorite şi mă mir de precizia şi rapiditatea cu care face noduri savante. îmi strigă să nu mai stau ca un mort, însă cum subiectul mă depăşeşte, îi spun că sunt strigat pe punte şi mă reped în sus, dar ieşind, constat că am făcut o proastă alegere, căci în momentul în care scot capul pe chepeng, un val compact, asemeni unei mase gigantice de apă, mă izbeşte în figură, aruncându-mă înapoi pe scară. încerc să mă ridic, însă valuri din ce în ce mai dese, şuvoaie de apă năvălesc în interior. Bărbatul începe să ţipe şi prinzându-mă de păr se aruncă pe scări în sus. Cu greu reuşesc să îmi restabi­lesc echilibrul. încercăm să urcăm, însă apa se încăpăţânează să ne ţină prizonieri. Simt cum vasul se înclină ameninţător într-o parte. Cu o ultimă sforţare, prinzând un moment în care presiunea şuvoaielor a scăzut, reuşim să ieşim pe punte. Mă uit în stânga mea, la zidul imens de apă care se îndreaptă ameninţător spre lateralul navei. Bărbatul îşi face cruce şi se prinde repede de o funie. Simt o izbitură puternică şi mai apuc să văd cum vasul se culcă pe o parte. Sunt proiectat prin aer, la distanţă de navă. Aud ţipete, urlete, însă nu zăresc nimic în jurul meu. Ceva mă izbeşte, încerc să aflu ce este şi pipăindu-1 îmi dau seama că este un fel de buştean. îl apuc cu forţă, în speranţa că mă va ţine la suprafaţă. în jurul meu marea fierbe. Perdele de apă cad peste mine, în timp ce crestele valurilor mă aruncă în sus şi în jos. Nu pot spune că sunt speriat, căci ştiu că trăiesc o scenă ca de film şi realizez că odată cu terminarea ei mă voi duce din nou în patul meu unde este uscat, cald şi bine. Doamne cât de frumoasă este marea în furia ei! O simt puternică, majestoasă, mândră. O simt vie, ea trăieşte, vorbeşte şi se înfurie din când în când, însă numai pentru a ne arăta suveranitatea ei. O aud cum strigă, cum mugeşte, îi simt energia izbindu-se de pieptul meu. Mă las dus de curent. Din ce în ce furtuna scade în intensitate. Aud un strigăt de ajutor şi mă îndrept într-acolo. Este bărbatul din cală. Are un braţ fracturat. Cu greu îl ajut să se prindă de lemnul meu. Stăm aşa, nemişcaţi, legănându-ne la unison cu unduirile apei. Plutim de ceva vreme, când deodată marea începe să capete culoarea sângelui. Văd cum încet, din apă. începe să iasă o bilă uriaşă de foc. Este atât de mare încât am impresia că o pot apuca cu mâna. Preţ de câteva minute rămân în contemplare. Este primă oară în viaţa mea când văd un răsărit de soare. Este sublim, este perfect. Mă simt atât de mic şi de vremelnic, încât îmi vine să plâng. Doamne, câtă frumuseţe ai dat oamenilor, dar păcat că i-ai făcut orbi!

Au trecut deja de două zile de când ne aflăm în derivă. Bărbatul de lângă mine a leşinat şi a trebuit să îl leg cu centura mea. Nici eu nu mă simt prea bine. Mi-e sete, foame şi puterile au început să mă lase. Mă gândesc să mă sinucid, poate aşa ajung la loc în camera mea, însă con­ştientizez că acest lucru ar putea influenţa viitorul în rău.

Se lasă seara. Vântul începe să se înteţească şi odată cu el, valurile încep să crească în intensitate. Cu ultimele sforţări reuşesc să mă apuc mai strâns de bârnă, prinzându-1 totodată şi pe bărbat. Suntem aruncaţi, traşi, răsuciţi, însă mă încăpăţânez şi rezist. în zare văd un licăr de lumină. Mă uit mai atent. Da, se vede o lumină! încerc să înot, însă greutatea coechipierului meu mă ţine în loc. îi pun mâna la gât şi îi simt pulsul. Nu pot să îl las! Mă dau jos de pe lemn şi încep să îl împing, dând din picioare cu toată forţa. Văd lumina care se apropie şi asta îmi dă curaj, înot din ce în ce mai tare. La început zăresc doar stâncile şi lumina, apoi concentrându-mă văd femeia. îi văd conturul, părul lung, biciuit de vânt, faldurile rochiei. Oare de unde o cunosc? Un zâmbet îmi luminează faţa şi încep să strig. Danaide... frumoasa mea! Femeia care luminează sufletele pierduţilor! Mă zbat să ajung la ea. Cel puţin te voi cunoaşte, îţi voi vedea faţa, nu vei mai fi o imagine fără chip. îmi face semn cu torţa să o urmez, să vin la ea. înot cu disperare, dar nu reuşesc să înaintez. Un val mă bagă la fund. Simt cum două mâini putenice mă apucă şi mă trag în sus. Aud voci de bărbaţi şi leşin.

Mă trezesc întins pe un pat tare, din scândură. Alături de mine, colegul meu geme. Uşa se dă de perete şi intră mai mulţi bărbaţi, vorbind în franceză.

- Te-ai trezit! mi se adresează unul din ei. Mare noroc a avut colegul tău că l-ai legat, altfel era mort.

- Mulţumesc de ajutor, le răspund eu dând uşor din cap.

- Voi v-aţi ajutat singuri! Dacă nu aveaţi lumina aia. nu vă vedeam! Apropo, cum ai reuşit să ţii felinarul aprins pe furtună?

Un zâmbet larg îmi luminează faţa şi-mi simt inima tremurând. Danaide... frumoasa mea... dragostea mea... m-ai salvat de la moarte. Pun capul pe pernă şi cad într-o dulce toropeală. Aţipesc puţin, însă când deschid ochii constat că mă aflu în camera mea. Oare de ce nu am simţit că m-am întors?

Mă uit la Danaide. Frumoasa mea îţi mulţumesc! De oriunde ai fi venit şi oriunde te-ai afla acum, să ştii că te iubesc. îmi pare rău că nu i-am putut vedea faţa.

Mă decid să mă duc la Cristofor. în nări mai păstrez încă mirosul apei, ceea ce îmi conferă o stare de bine. A fost o experienţă dură, însă mie mi-a plăcut, m-a făcut să simt marea, să mă contopesc cu ea, să vibrez la unison. Doamne dă orice fel de nenorociri pământenilor, numai nu lua marea şi răsăritul de soare şi mirosul florilor! Cât de orbi suntem!

îl găsesc pe Cristofor ca de obicei cu nasul în hârtii. După privirea pe care mi-o aruncă constat că este bine dispus.

-   Cât iubesc marea! scot eu un oftat. Oare de ce?

-  Sufletele se leagă în general de locurile sau activi­tăţile pe care le-au folosit cel mai mult şi în care au avut cele mai plăcute experienţe, asta nu înseamnă că accesaţi numai o realitate unilaterală, însă rămâne impregnată vibraţia cea mai dragă, cea mai plăcută, iar contactul cu un mediu similar provoacă trezirea amintirilor, însă spre desăvârşirea lor, oamenii trebuie să acceseze toate aspectele încarnării în diverse şi felurite locuri. Voi trebuie să treceţi prin diverse meserii şi locuri, să fiţi regi şi sclavi, doctori şi pacienţi, legiutori şi nelegiuiţi, şi exemplele ar putea continua la nesfârşit, pentru a vă însuşi trăirile planului respectiv.

- Noi ne încarnăm numai în persoane de acelaşi sex?

- Nu, voi aţi cunoscut toate laturile creaţiei. Aţi fost bărbaţi, femei, heterosexuali, bisexuali, homosexuali, însă în toate aceste trăiri aţi fost animaţi de flacăra Sfântului Duh. Trebuie să înţelegi că toate acestea sunt aspecte ale Creaţiei Divine şi de aceea trebuiau experimentate, pentru a vă însuşi vibraţia lor. Unii au învăţat lecţia repede şi au trecut mai departe la alt stagiu, alţii au experimentat-o mai multe încarnări la rând, iar alţii, cei mai numeroşi, în momentul când îşi schimbă polaritatea, devin agresivi,condamnându-i pe cei care nu le seamănă sau nu le împăr­tăşesc opiniile. Asta înseamnă că în următoarea viaţă vor fi puşi exact în aceeaşi situaţie, numai că de data asta vor fi de cealaltă parte. Ca să mă înţelegi: un bărbat misogin, care îşi bate soţia, o desconsideră, va trece prin acelaşi gen de  viaţă, numai că de data asta va fi femeie şi va îndura, cel  mai probabil de la fosta soţie, care acum se va fi reîncarnat în soţ, acelaşi gen de tratament.  

- Bine, dar dacă ai şti că ceea ce trăieşti este de fapt propria-ţi răsplată, ai trece mai uşor, sau ai evita sâ faci anumite lucruri.

- Da şi nu, căci totodată ai putea spune că te răzbuni, şi cu toate că ştii că o să primeşti răsplata, dar măcar ai o satisfacţie în această viaţă. Totodată, dacă ai şti că femeia frumoasă pe care vrei să o iei de nevastă, te-a înşelat si ucis in altă viaţă ai mai accepta-o? Şi atunci legea faptei şi a răsplatei ar fi anulată. Nimeni niciodată nu s-ar mai putea achita karmic şi deci nu ar mai putea evolua.

 - Da, dar dacă nu ştii. atunci cum să faci să îţi rezolvi problemele?

- Aici intervine cumpătarea şi înţelepciunea. In lungul şir al încarnărilor, entităţile ajung în acel punct al evoluţiei, în care îşi dau seama de propria valoare. Un om conştient şi sigur pe sine, este o persoană care nu trebuie să demon­streze nimănui nimic şi de aceea el este binevoitor, calm, înţelegător, conciliant. Gândeşte-te doar dacă conducătorii voştri şi-ar cunoaşte valoarea eu-lui personal, dacă ar fi lipsiţi de orgolii, de aroganţă, ar mai fi războaie? Cearta între doi oameni paşnici este soluţionată încă dinainte de a începe. De fapt în anii ce vor urma vom asista la lucruri speciale. Ai să constaţi cum unii din marii conducători ai planetei vor face o întoarcere de 180 de grade. Vor fi brusc mai înţelepţi şi mai paşnici, dar să nu te gândeşti că acest luciu va fi făcut cu propria lor voinţă.

- Dar cum? Vor fi siliţi?

- Nu, trupul lor va fi ocupat de o entitate superioară.

- Adică vor fi posedaţi?

- Nu, a fi posedat înseamnă că în trupul tău stă spiritul tău şi spiritul unei alte entităţi. Aici este vorba de altceva. Ei vor fi destrupaţi, ca şi când ar muri, însă locul va fi ocupat de un alt suflet, mult mai evoluat. Nimeni în afară de cei apropiaţi nu îşi va da seama şi chiar şi aceştia vor vedea schimbările, dar le vor găsi explicaţii raţionale, îndepărtându-se total de realitate.

- Şi sufletul iniţial, va muri?

- Da, în sensul că va trece în celălalt plan, însă datorită sacrificiului, el va avea un loc în ierarhiile superioare.

- Dar de ce această înlocuire? Nu putea pur şi simplu să se nască o entitate, să crească şi să îşi ocupe locul stabilit?

- Ba da, până acum aşa a fost, însă nu mai este timp. După cum ţi-am mai spus, Pământul va face nu peste mult timp un salt. Unei entităţi îi trebuiau ani, până să ajungă la maturitate.

- Şi de ce nu s-a născut mai din timp?

- Deoarece planul a fost schimbat. Pământul va face saltul însă fără distrugerile masive prevăzute iniţial. Vor fi schimbări de relief, pierderi de teritorii, cataclisme majore, pierderi umane, însă nu pot fi comparate cu ceea ce trebuia să se întâmple. Şi asta se datorează unor entităţi răzleţe, un fel de pionieri, care au crezut în binele din om şi au cerut o amânare, un fel de păsuire, de timp de graţie, în care să încerce să trezească cât mai multe conştiinţe. Se pare că strigătul lor a avut efect, căci zeci de oameni i-au ascultat, i-au înţeles şi au început să se schimbe şi aceştia la rândul lor au antrenat alte suflete iar această trezire a început să se facă exponenţial, dar am mai discutat aceste lucruri.

Ştiu că am mai discutat, însă vreau să aprofundez acest subiect în speranţa că voi primi alt răspuns.

- Şi dacă se trezesc toţi? Dacă înţeleg, atunci nu o să mai fie nimic?

- Toţi nu se vor trezi, din păcate, spuse Cristofor gândi­tor, căci sunt încă multe entităţi care bâjbâie în căutarea propriei spiritualităţi, iar ceea ce este scris se va întâmpla, deoarece inclusiv planeta trebuie să se transforme.

- Da, dar ar fi bine dacă i-ar anunţa cineva! Nu există oameni care să facă asta? Nu poate trimite Dumnezeu un mesager?

- Sunt foarte mulţi, însă nu sunt ascultaţi, nu sunt luaţi în seamă, ba mai mult sunt ridiculizaţi.

- De ce unii nu cred?

- Fiindcă aceasta este treapta evolutivă pe care se află. în cursul încarnărilor, unii au mers mai repede, alţii mai încet. Unii şi-au însuşit rapid experienţele karmice necesare, compensându-le şi apoi pornind pe Calea Desăvârşirii, alţii încă orbecăiesc în vâltoarea patimilor. Asta nu înseamnă că ei nu sunt evoluaţi, ci că încă mai au nevoie de timp pentru a se împlini.

- Eu îmi doresc să trăiesc să văd ce se va întâmpla. Poate sunt egoist, dar vreau să încerc această experienţă, să fac parte din ea.

- Acest lucru doar Creatorul îl poate hotărî.

- Da, dar dau semne bune! Am înţeles multe lucruri, am înţeles reîncarnarea, karma, am înţeles şi de ce sunt îndrăgostit de tablou, dacă stai şi judeci toate au o expli­caţie. Apropo, îmi poti spune ce este cu femeia cu torţa? Cine este ea? De unde vine?

- Uneori, în decursul unei vieţi, începu Cristofor cu glas scăzut, entitatea încarnată ajunge într-o conjunctură neprevă­zută, care nu corespunde Planului Divin. Dacă s-ar accepta deznodământul către care converge situaţia, atunci schim­barea traiectoriei ar crea discontinuităţi în Akasha, fapt ce ar duce la perturbări grave. în aceste situaţii limită, se acceptă trimiterea unui mesager care să rectifice lucrurile şi să le reintroducă pe făgaşul normal. Aceşti mesageri, sunt de fapt entităţi coordonatoare ale planului astral, care vin îşi fac treaba şi apoi pleacă. Aşa se explică misterioasele apariţii de îngeri, de ghizi sau călăuze, care apar ca din senin, ajută şi apoi dispar. Cred că ai auzit şi tu de acestea.

- Şi frumoasa mea este din astral? O să o pot vedea vreo dată

- Sunt entităţi care nu permit a le fi văzut chipul. Şi oricum, ca să te uiţi la o entitate, trebuie mai întâi să ai o oarecare pregătire şi apoi să ţi se dea voie. Spre exemplu, gnomii sunt foarte supărăcioşi. Dacă te întâlneşti cu unul, este interzis să îl abordezi primul şi să te uiţi direct în ochii lui. De altfel ei evită pe cât posibil contactul cu muritorii.

Deja este prea mult pentru mine! Parcă am fi în Albă :a Zăpada şi cei şapte pitici. înţeleg multe, dar aşa ceva...

- Văd că s-a lăsat seara, zise Cristofor, mai mult pentru el, şi apoi adăuga cu glas tare:

- Nu vrei să luăm o gură de aer curat înainte de masă?

- Ba da, îi răspund eu.

Ieşim în spatele casei. Aerul rece şi tare mă izbeşte in faţă. Inspir cu nesaţ, însă oricât de mult aer aş trage în piept, nu pot scăpa de mirosul mării. Traversăm încet pajiştea şi ne afundăm în pădure.

Cristofor păşeşte îngândurat, căutând parcă ceva. Nu pot să nu admir peisajul. Copaci superbi, înalţi, viguroşi, ne veghează paşii. Din loc în loc triluri de pasăre brăzdează văzduhul. Este linişte şi pace. şi în ciuda întunericului care se lasă, simt locul prietenos, apropiat.

Cristofor mă ia de braţ şi începe să îmi descrie fiecare specie de arbori în parte. îl ascult, aparent atent. însă gândul îmi zboară departe. Mă gândesc la Julie şi la Danaide. Privirea îmi cade în treacăt pe muşchiul de la rădăcina unui brad. Simt cum mi se ridică părul în cap. O fiinţă micuţă, luminoasă, cu două perechi de aripi, cu figura umană, ase­mănătoare unei păpuşi stă uitându-se la mine preţ de câteva clipe, după care dispare. încerc să îi spun lui Cristofor, însă acesta este atât de absorbit de poveştile lui despre brazi, molizi şi pini, încât nu mă aude.

Continuăm să mergem. îmi dau seama că probabil sub presiunea poveştii despre gnomi şi subconştientul meu mi-a jucat feste, transmiţându-mi imagini cu zâne sau spiriduşi. Zâmbesc amuzat, însă zâmbetul îmi îngheaţă pe faţă, căci de data asta, pe-o creangă, cam la nivelul ochilor, trei asemenea creaturi, stau şi îmi fac cu mâna. Mă uit fix la ele, ca sa fiu sigur că nu dispar, timp în care trăgându-l de mână pe Cristofor bolborosesc:

Sup, zânp, pomp.

Cristofor întoarce capul degajat şi zâmbeşte. Le face cu mâna şi spune:

- Sunt iele, se numesc iele, repeta el accentuând, adică un fel de zâne ale pădurii. Sunt de diverse tipuri şi grade de elevare şi se ocupă preponderent cu păstrarea energiei locului.

- Sunt tare drăguţe, mai adaugă el, ca şi cum nimic anor­mal nu s-ar fi întâmplat şi îşi reia dizertaţia despre arbori.

Simt că îmi plezneşte capul, dar se pare că ce am văzut este abia începutul, căci îl aud:

- Uite în stânga şi o salamandră!

Mă uit şi văd un omuleţ mic, jumate om, jumate şopârlă, cu o coadă verde-roşiatică, care se ascunde grăbit după un pom.

Sunt atât de bulversat încât mă hotărăsc să nu mai scot nici un sunet. Oricum nu ar fi contat, căci interlocutorul meu rămâne în continuare axat pe explicaţii de silvicultură. Ce iele, salamandre, astea sunt lucruri minore, important este să aprofundam terasamentul, solul şi răspândirea arborilor în natură!

Ajungem într-o poieniţă. Un pârâu mic, în care se reflectă timid razele lunii, o împarte în două. Ne aşezăm pe o piatră. Cristofor mă ţine încă de braţ. După câteva clipe în care pare să contemple peisajul începe cu glas domol:

- A fost o vreme în care pe acest pământ trăiau multe şi felurite animale. Dumnezeu le făcuse spre folosul şi spre bucuria oamenilor. Tot atunci, în acea perioadă, pădurile şi dealurile de la munte erau străbătute de herghelii de inorogi. Erau animale majestoase, paşnice, blânde şi aveau menirea de a ajuta omul, de a-1 însoţi, de a-i călăuzi paşii şi a-1 veghea. Dumnezeu i-a iubit atât de mult încât a dat acestora darul vindecării. Oamenii ce vieţuiau în acele timpuri ştiau de aceste puteri şi ori de câte ori aveau o boală se duceau în pădure, se culcau în iarbă şi adormeau. Şi inorogii veneau la ei şi picurau lacrimi de iubire deasupfa capetelor lor, iar aceştia când se trezeau erau vindecaţi, însă unii au prins de veste că dacă te ungi cu praf de corn de inorog, capeţi puteri magice, poţi stăpâni lumea, poţi avea totul şi atunci s-au apucat să îi omoare pentru a le lua cornul. Aşa se face că au fost vânaţi până când în întreg ţinutul au mai rămas doar doi, un mascul şi o femelă, însă oamenii au prins de veste şi i-au încolţit sus, pe creasta muntelui. întâi au ucis femela. I-au străpuns inima cu suliţa, ţipând de bucurie. Masculul a stat nemişcat lângă ea, cerşin-du-şi parcă moartea. Şi când unul din oameni se pregătea să arunce suliţa, s-a pogorât o lumină mare din cer şi a învăluit animalul, făcându-1 să dispară. Nu se ştie exact ce s-a întâmplat cu el. sau unde a ajuns. Singurul luciu sigur este faptul că oamenii s-au luptat între ei vrând să stăpâ­nească lumea, numai că erau mulţi cei ce aveau praf de corn de inorog şi acest lucru a făcut ca forţele să fie întrucâtva egale. Războiul a încetat abia când praful s-a terminat. Atunci au realizat că de fapt ei şi-au ucis şansa veşniciei, că de acum înainte vor trebui să-şi accepte sufe­rinţa, boala şi să înveţe să trăiască cu ele. Aşa se face că omul a ales în locul nemuririi, mărirea vremelnică.

Stau nemişcat, încercând să îmi stăpânesc lacrimile. îmi dau seama că deşi este o legendă, caracterizează perfect rasa umană. Atenţia îmi este atrasă de foşnetul pomilor de peste pârâu. Dintre pomi îşi face apariţia o umbră mare, albă. Mă ciupesc pentru a mă convinge că nu dorm. Mă uit şi nu îmi vine a crede! Un cal superb, alb, uriaş îşi scutură capul, sforăind uşor. Cu cât înaintează spre noi. cu atât mă simt mai impresionat. Perfecţiunea gâtului, curbura crupei, părul învolburat care-i tresare la fiecare pas. Mă uit la el şi valuri de iubire îmi inundă sufletul. Trece prin apă, apro-piindu-se de Cristofor. Acesta întinde mâna sa îl mângâie şi atunci îi văd cornul. Un tremur mă cuprinde şi izbuc­nesc în plâns. Iartă-ne animal frumos! Iartă-ne Doamne! Cristofor îmi apucă mâna şi mi-o pune pe capul lui. Acesta scoate un zgomot uşor şi se apropie de mine. îl cuprind cu ambele braţe pe după gât, băgându-mi capul în coama lui. îi simt mirosul. Lacrimile îmi şiroiesc pe obraji, împletindu-se cu lacrimile sale, şi îmi cer iertare, înaintea lui şi a străbunilor lui, pentai toţi şi pentru toate câte le-am făcut. îl mângâi pe bot şi îl sărut lipindu-mi capul de obrazul său. Nu ştiu cât stăm aşa, însă la un moment dat scutură din cap, parcă salutându-ne şi dispare cu un salt amplu în desiş. Deschid ochii şi îmi dau seama că mă aflu la mine în camera. Oare când am ajuns aici? Să fi fost un vis?

Rămân nemişcat, însă mă simt cumva cu sufletul împăcat. Mă ridic de pe pat, încercând să realizez dacă ceea ce am trăit a fost adevărat. îmi miros hainele şi le simt impreg­nate cu mirosul lui, un parfum uşor de fân proaspăt şi flori. Văd pe mâneca mea un fir alb, lung, de păr. îl culeg cu dragoste şi îl pun în sulul de carton al Danaidei. Mă gândesc cât de ciudată este viaţa. Dacă mi-ar fi spus cineva că a văzut un inorog, o salamandră sau iele... dar de fapt eu am văzut?

Mă hotărăsc să merg la Cristofor. Dacă tot nu am ce face, măcar stau pe capul lui şi îl stresez.

Cobor şi dau cu ochii de Yidam care îmi face semn să îl urmez. Ieşim în curte şi îl văd pe Cristofor aşezat pe o bancă în faţa fântânii.

- Săptămâna viitoare ne vom despărţi, spuse el. Yidam te va duce direct la aeroport.

Mă întreb: oare deja au trecut cele şase luni? Bine, dar când? Cum? Parcă ieri am venit!

Vroiam să-ţi spun că poţi veni aici ori de câte ori vei dori. Te rog însă să ţii mine că eu voi merge la Bucureşti doar până în august 2009. După aceea, misiunea mea se va încheia şi voi lua o pauză.

- Bine, dar dacă doresc să ne vedem după aceea? Întreb eu.

- Nu va mai fi posibil, căci eu voi pleca spre alte planuri.

- Şi cu tot ce ai aici ce vei face? Le vinzi, le laşi aşa?, îl întreb plin de mirare.

-    Este posibil să le las cuiva, însă acest lucru nu s-a hotărât încă în Akasha. Depinde foarte tare de persoana respectivă, de evoluţia lui. Şi eu am fost surprins de infor­maţia primită, dar cu siguranţă Providenţa Divină ştie mai bine. Deşi sunt convins că este o sarcină grea, care trebuie asumată într-un timp foarte scurt, am încredere în forţa Duhului Sfânt care străluceşte în acest om. Dacă sămânţa ce a fost sădită în inima sa, cu sute de ani în urmă, a fost de calitate, atunci aceasta va rodi acum, căci clipa lui a sosit.

Oare cine o fi norocosul? mă întrebam în gând. Din discuţie deduc că este un el, însă oricât aş încerca nu pot afla şi alte informaţii.

Mai aflu că în săptămâna care a rămas trebuie să exersez de zor toate practicile pe care le-am învăţat, adică progra­mări cu apa, proiecţii cu elementele foc, apă, aer şi pământ, concentrări, gimnastică, lucru cu diverse raze şi meditaţii. Nu pot spune că nu îmi place. Cu cât exersez mai mult cu atât îmi este mai uşor şi mă simt mai bine. Pot spune că am devenit chiar as în golirea creierului de orice stimul.

Este ultima seară a şederii mele aici. Mă întâlnesc cu Cristofor cu o oarecare strângere de inimă. Cred că am început să îl plac! Aşezat în jilţul meu, aflu că în această seară vom face o meditaţie specială. Stau pe jos în poziţia lotus şi închid ochii. Cristofor face acelaşi lucru, însă ca de fiecare dată, îmi prinde mâinile cu mâna lui, după care începe cu o voce monotonă:

- Inspiră adânc şi rar, de mai multe ori.

Inspir rar şi adânc. Cu fiecare inspiraţie simt cum o stare de linişte mă cuprinde. Sunt relaxat. încerc să mă concen­trez pe vocea lui Cristofor, însă o aud din ce în ce mai departe. La un moment dat, am o uşoară senzaţie de plutire şi mă trezesc în mijlocul unei mări violete, de abur. Mă uit cu ochii minţii de jur împrejur, şi văd cum din loc în loc uşoare unduiri, fac să răsară sclipiri de luminiţe în culorile curcubeului. Este atât de frumos şi este atâta linişte încât aproape că îmi simt inima cum vibrează de bucurie. Nu ştiu cât stau aşa, însă încep să conştientizez o prezenţă, la început mai slabă, însă apoi din ce în ce mai pregnantă, ca şi cum cineva m-ar urmări. Mă uit, însă nu văd pe nimeni. Senzaţia devine din ce în ce mai acută şi strig:

- Unde eşti?

în cap aud răspunsul:

-    Sunt în tine!

-    Cine esti?

-    Eu sunt tu!

-    Cum eşti eu? îmi vorbesc singur?

- într-un fel da. Eu sunt tu şi tu eşti eu. Suntem de sine stătători, dar permanent împreună, suntem unul şi acelaşi.

- Eşti Dumnezeu?

- Mă poţi numi cum vrei tu, căci numele nu are impor­tanţă, dar pentru a mă conştientiza, îmi poţi spune şi aşa.

- Şi de ce spui că suntem permanent împreună?

- Pentru că aşa este. Eu sunt în permanenţă cu tine, la fel cum sunt în permanenţă cu toţi şi cu toate cele ce au fost create, iar tot şi toate, inclusiv tu sunteţi în permanenţă cu mine.

- Dacă tu eşti cu adevărat, atunci spune-mi de ce m-ai îmbolnăvit?

- Nu eu am fost acela care a hotărât boala ta. Tu ai făcut-o singur. Tu ţi-ai ales soarta înainte de încarnare. îngerii karmei doar au vegheat ca ceea ce era scris să se respecte.

- Sigur că da, eu am vrut să mor, cu siguranţă!

- Nu, tu ai vrut să ajungi în acel punct în care să ţi se aducă aminte cine eşti de fapt, de unde vii şi ce misiune ai.

- Şi alt mod mai bun nu am găsit?

- Aceasta a fost calea pe care ai vrut să mergi. Dacă nu ai fi fost pus în situaţia asta dramatică, te-ai fi supus unui asemenea regim, ai fi acceptat să laşi pentru câteva luni, totul şi să pleci, ai fi ascultat de sfaturile lui Cristofor?

Stau şi mă gândesc că are dreptate. Pentru nimic în lume nu mi-aş fi lăsat munca, casa, viaţa.

- Cred că ai dreptate, spun eu încet, mai mult pentru mine. Dar totuşi unde ai fost când am avut nevoie de tine.

- întotdeauna am fost în interiorul tău. Am strigat, am urlat, însă ai un talent deosebit în a mă ignora. Toate hotă­rârile le-ai luat cu raţiunea, în detrimentul sufletului.

- Dar se pare că am luat hotărârile care trebuia să le iau, din moment ce am ajuns aici, adică unde era predes­tinat să fiu.

- Ai fi ajuns aici, indiferent pe ce cale, însă tu ai ales-o pe cea mai anevoioasă.

- Şi cum să fac să ştiu de acum încolo, pe care drum trebuie să merg?

- întreabă-mă şi eu îţi voi răspunde, cheamă-mă şi voi veni.

- Cum să te întreb când eu nu sunt încă convins că exişti! mă reped eu. Dacă tot ceea ce experimentez acum este de fapt un vis, din care mă voi trezi la un moment dat şi voi constata că sunt exact acolo unde eram când am adormit^.

- Aici nu pot să te ajut. Credinţa se află ascunsă în inte­riorul fiecăruia. Nimeni şi nimic nu o poate aduce la lumină, doar însăşi entitatea.

- Dar eu vreau să cred! Ajută-mă! Arată-mi! ţip eu, mai mult mental.

Un tremur ciudat mă cuprinde, de fapt este o senzaţie de presiune puternică. Simt cum, inima mea începe să o ia razna şi văd, simt, cum un abur întunecat iese şi se ridică din mine, pentru ca apoi cu o mişcare bruscă să se integreze în marea violet. Preţ de câteva secunde, mii de ace îmi împung pielea simultan, făcându-mă să mă chircesc de durere. Tâmplele îmi zvâcnesc brusc, dureros, după care o stare de vid total mă cuprinde. Mă simt golit de orice trăire, de orice simţ, sunt orb, surd şi mut, sunt eu singur în inte­riorul învelişului meu carnal, pe care însă îl simt străin, total separat. Nu ştiu cât stau aşa, căci am pierdut noţiunea timpului, dar încet, la început difuz, apoi din ce în ce mai pregnant, simţurile încep să îmi revină şi simt cum unduiri plăcute de căldura încep să mă atingă. Le simt ca pe nişte mase compacte de energie benefică, care vin şi se lovesc de trupul meu, încărcându-1, făcându-1 să vibreze şi realizez că de fapt sunt învăluit de valuri de iubire. Inima începe să mă doară de atâta frumuseţe şi iubire şi încep să plâng. Pe ecranul minţii vortexuri de culoare, energie şi sunete. încep să se deruleze şi trăiesc actul creaţiei. Văd, percep, înţeleg şi conştientizez iubirea alături de creator, dar ciudat este faptul că le simt ca făcând parte din mine, ca şi cum eu aş fi fost acolo, participând activ. Un sentiment de unicitate pune stăpânire pe mine, dar nu ca şi când aş fi de sine stătător, ci mă simt un întreg, un tot unitar; tot ceea ce există sunt eu, sau eu sunt tot ceea ce există. Un flash puternic ţâşneşte cu zgomot din plexul meu şi încep să curgă din mine râuri de iubire. Le văd cum se revarsă şi se  contopesc la început cu marea cea violet, pentru ca apoi să umple pământul, universul. Ii cer mental lui Dumnezeu să mă îmbrăţişeze şi simt cum instantaneu încep să mă topesc, disipându-mă în ceva ce seamănă cu un abis de lumină şi iubire. Trăiesc un sentiment de măreţie, de putere, de pace, de înţelepciune şi desăvârşire. Mă simt egal, identic, cu Unul şi acest lucru mă face să am acces la Conştiinţa Cosmică. Sunt veşnic, etern, sunt pretutindeni.Văd sori, constelaţii, planete. Le simt pulsul, viaţa. O mişcare uşoară, levogiră, mă prinde, imprimându-mi o traiectorie rotativă. Mă scurg plăcut printr-o pâlnie de abur şi deschid ochii în laboratorul lui Cristofor. Mă simt special, aparte şi acest lucru mă opreşte să vorbesc, căci îmi dau seama că sunetul cuvin­telor m-ar lega de acest plan şi eu nu vreau, vreau să mai păstrez în mine amprenta veşniciei.

Noaptea, deşi adorm cu greu, visez că mă uit cu Cristofor într-o oglindă magică, la crearea Universului. Deşi ştiu cumva intuitiv că suntem noi, nu semănăm. Eu sunt mult mai tânăr şi el mult mai bătrân, dar îl simt ca pe un pro­fesor, un iniţiat care încearcă să îmi transmită cunoaşterea lui. îl mai aud spunând că nu mai este timp şi mă trezesc.

Despărţirea de Cristofor a fost una simplă şi foarte formală. In afară de plicul pe care mi 1-a dat, spunându-mi să nu îl deschid decât după ce îmi fac analizele, nu am nici o altă dovadă că am fost acolo.

Stând în avion, mă gândesc că mă aşteptam la mai mult din partea lui, însă se vede că îi sunt indiferent. Pentru el sunt cu siguranţă un biet muritor, banal şi fără prea mare importanţă. De altfel dacă şi eu aş fi ca el, probabil că lumea mi s-ar părea stupidă şi plictisitoare.

Mă uit în jurul meu şi constat că s-a accentuat senti­mentul de singurătate, pe care l-am avut întotdeauna. Sunt înconjurat de oameni, însă mă simt singur, exceptând-o pe Danaide, frumoasa mea, care mă însoţeşte oriunde... Mă întreb oare de ce însoţitoarele de bord se uită atât de lung la mine... şi faţă din lateral... Mă hotărăsc să mă duc la baie să mă uit în oglindă. Este pentru prima dată în ultimele şase luni.

Intru şi încui uşa după mine. Stau în minuscula încăpere sprijinit de perete şi mă contemplu. Nu mai sunt eu! Adică ştiu că sunt eu, însă arăt mult mai tânăr şi mai odihnit. Părul mi-a crescut destul de mult, aproape că pot spune că am plete, iar ochii mei... sunt superbi, calzi, prietenoşi şi strălucesc într-o lumină aparte. îmi scot tricoul şi îmi pipăi muşchii şi pielea. Am slăbit, am însă musculatura bine conturată, iar textura pielii s-a schimbat, parcă este mai fină, mai elastică. Sunt fericit! Pot spune că de mult mult m-am mai simţit atât de bine cu mine însumi.

Ies şi mă îndrept zâmbind către locul meu. Privirea îmi este atrasă de un copil blond, însă exagerat de palid. Nu ştiu de ce mă opresc în dreptul lui şi îl întreb dacă vorbeşte franceza. îmi spune că da. Aflu că îl cheamă Paul Georgescu, că este din Bucureşti şi că merge la o clinică din Paris unde trebuie să facă un transplant de măduvă.

- Un transplant de măduvă? întreb eu mirat.

- Da, căci suferă de leucemie, îmi răspunde mama lui. Mă uit în ochii lui albaştri şi îmi dau seama că strălucesc de fericire. Nu mă pot abţine şi îl întreb:

- Te bucuri?

- Da, vine răspunsul lui, căci m-am rugat la Dumnezeu să îmi dea această posibilitate, deoarece noi nu aveam bani. Cu ajutorul Fundaţiei Floarea Vieţii, am reuşit să adunăm jumătate din sumă. Asta ajunge pentru prima intervenţie. Sunt sigur că se va găsi o cale de a primi şi restul. Este vorba de foarte mulţi bani, aproape o sută de mii de euro, însă Dumnezeu va avea grijă. Ştiu sigur asta. şi de aceea îi mulţumesc în fiecare zi!

Nu îmi pot ascunde admiraţia faţă de acest suflet. Este bolnav, la un pas de moarte, nu are banii necesari, dar totuşi are puterea de a-i mulţumi lui Dumnezeu.

Mă aşez la locul meu şi întreb în sinea mea:

- De ce Doamne?

- Pentru că el ca şi tine a ales această cale. Era cel mai rapid mod de a-şi arde karma, pentru a se putea acorda la noua vibraţie a pământului şi de a-şi putea duce misiunea la bun sfârşit.

- Se va vindeca? -Da.

Se va vindeca dacă va avea cu ce mă gândesc eu. Câtă nedreptate există pe lumea asta! Să depindă propria-ţi viaţă de bani, de valori materiale!

însoţitoarea de bord îmi pune în faţa o farfurie cu mân­care. Mă uit la bucata de carne şi simt cum papilele mele gustative explodează de fericire. Mă reped şi muşc din ea, însă simt cum aproape instantaneu o stare de vomă mă năpădeşte. Mă abţin şi încerc să o mestec. Gustul îmi pare scârbos, ca şi cum ar fi în putrefacţie. O scuip în farfurie încercând să îmi explic reacţia mea. Cred că se datorează pauzei alimentare.

Ajung în apartamentul meu. Dulcea mea casă! Mă hotă­răsc să nu anunţ pe nimeni de întoarcerea mea, nici măcar pe Julie. îmi fac o programare la doctorul Richard, care pare nespus de bucuros că mă aude. Uite măcar un om care era îngrijorat de dispariţia mea! O scot pe Danaide şi o prind cu grijă pe şasiu şi apoi în ramă. Am ajuns acasă, dragostea mea!

Astăzi trebuie să primesc vestea cea mare: sunt sănătos sau bolnav. încerc să mă concentrez pe rezultat, dar singurul răspuns care îmi vine în cap este: eşti sănătos! Ştiu însă cu toată puterea raţiunii mele că este o tâmpenie. Sunt sigur bolnav! Probabil că mult mai grav decât atunci când am plecat! Este imposibil să tratezi SEDA cu plante, ceaiuri, mâncare şi meditaţii, sunt convins de asta. îmi dau seama că dacă aş fi cât de cât raţional, ar trebui să mă concentrez pe puţinul timp care mi-a rămas.

- Nu vreau să mor, Doamne, mă auzi, nu vreau să mor!

- Nu ai să mori, îmi vine instant răspunsul în cap.

Mă pufneşte râsul, dar mă opresc, căci în minte îmi apare imaginea băieţelului din avion. El nu are bani, dar încearcă să se vindece, iar eu am cu nemiluita şi mă tratez cu ierburi! O idee îmi trece brusc prin minte. Da, cred că asta ar trebui să fac!

Pun mâna pe telefon, sun la informaţii şi cer numărul clinicii. După câteva târâituri, o voce de femeie răspunde. Mă recomand, îi spun că mă interesează starea copilului, iar ea îmi face legătura cu doctorul, spunând că nu îmi poate da relaţii.

Aflu, după ce sunt chestionat, că acum este la analize, urmând ca funcţie de rezultate să se ia o hotărâre. închid şi mă hotărăsc să mă duc să îl văd.

îl găsesc întins pe pat, plin de perfuzii, însă la fel de binedispus. Ochii lui sunt plini de lumină. îmi sare de gât, pupându-mă. îl strâng în braţe, abia stăpânindu-mi lacrimile. Ca şi mama lui, sunt la fel de surprins de reacţia mea, căci nu ştiu cum să mi-o explic. Stau lângă el până adoarme, după care mă hotărăsc să vorbesc cu doctorul.

- Câţi bani îi mai trebuie? întreb eu.

- Cam cincizeci de mii de euro, îmi răspunde acesta cu oarecare stânjeneală.

Acceptaţi cecuri? întreb eu şi simt cum un val de bucurie îmi umple inima. Cred că am înnebunit, tocmai am scăpat de o grămadă de bani, dar mă simt atât fericit cum nu am mai fost de mult.

După figura doctorului înţeleg că este uimit, însă se abţine de la orice comentariu.

- Vreau să rămână confidenţial, spun eu şi ies din cabinet. Am o stare de euforie, care mă face să plutesc. Uite, Doamne, că ţi-am arătat că şi eu pot fi ca tine! Tizul meu nu va muri din lipsă de bani, deoarece eu şi numai eu am hotărât ca acest Paul să trăiască. Astăzi este ziua în care un Paul va fi salvat!

- Ce mai spui acum Doamne?

- Ştiam că aşa va fi! vine răspunsul.

Târâitul insistent al mobilului mă scoate din concentrare. Vocea gravă a doctorului Richard mă anunţă că trebuie să ne vedem.

Stau în faţa lui pe scaun şi încerc să ghicesc rezultatul. După mina pe care o abordează îmi dau seama că este de rău.

- Nu ştiu cum să încep, spune el.

- Direct, bărbăteşte, suport orice, răspund eu, însă simt cum mi se strânge inima.

- Cred că iniţial ţi-au greşit analizele la laborator. Acestea sunt perfecte. Eşti sănătos tun, zise el şi apoi adăugă cu glas scăzut. Dacă consideri că este cazul să mă dai în jude­cată, am să accept situaţia, deşi vreau să ştii că nu am nici o vină, ba mai mult îmi cer scuze şi îmi pare nespus de rău de cele întâmplate. Am cerut să verifice din nou primele analize şi rezultatul este acelaşi, deci deduc că s-au încurcat cumva mostrele. Nu ştiu ce să zic mai mult de atât. Este un caz singular... Nu am mai avut o situaţie de acest gen...

Scot un chiot de bucurie şi repezindu-mă spre el îl sărut pe obraji. îl asigur că îi accept scuzele şi ies în grabă din clădire. Merg pe stradă sărind într-un picior. Văd cum lumea se strâmbă uitându-se la mine. Mă doare fix în cot! Orbilor!

- Doamne. îţi mulţumesc! îţi mulţumesc!

- Cu plăcere! aud în cap.

Vorbesc cu Dumnezeu şi el chiar îmi răspunde! Izbuc­nesc într-un râs isteric. O doamnă în vârstă îşi face cruce. Mă întreb câţi ani o mai avea de trăit? Trei, îmi răspunde vocea. Mă decid să nu îi comunic. Nu de alta, dar mai bine să o ia prin surprindere.

Ajung într-un suflet acasă şi mă trântesc pe canapea. Danaide... sunt sănătos. Oare să o sun pe Julie? Sunt deja de o săptămână în Paris şi nu am făcut-o. Pun mâna pe telefon. Vocea cristalină de la capătul firului îmi încântă auzul. îi spun că am ajuns şi că o aştept la mine.

în momentul în care intră pe uşă o prind în braţe, o sărut şi o trântesc pe canapea, cu intenţii nu tocmai ortodoxe, însă ploaia de întrebări ce se abate asupra mea, mă face să uit mobilul acţiunii. îi povestesc de Cristofor. de Yidam, de tratament, de meditaţii, îi spun până şi de vocea ciudată care îmi răsuna în cap. O văd cum stă cuminte pe canapea, ascultându-mă. La un moment dat mă ridic brusc şi îi flutur în faţă rezultatul analizelor:

- Şi acum minunea... sunt sănătos! Julie ia hârtiile, le citeşte şi exclamă:

- Nu îmi vine să cred!

- Cum adică nu îţi vine să crezi? întreb eu mirat.

- Adică, zise ea după o scurtă pauză, nici eu nu credeam în rezolvare. A fost mai mult un imbold interior. în momen­tul în care te-am văzut plângând, m-am gândit că întâlnirea cu un astfel de om te-ar ajuta să îţi accepţi mai uşor soarta, însă asta este chiar o minune...

Mă simt foarte dezamăgit! Toate aceste zile de chin pe care le-am îndurat au fost suportate în mare măsura datorită ei. Numai gândul că ea m-a trimis, că are încredere în el, că 1-a verificat m-au făcut să rabd cu stoicism şi să sper.

- Te rog să nu mă înţelegi greşit, adăugă ea, ştiu că este o persoană specială, ştiu că a tratat numeroase boli, unele chiar incurabile, i-am simţit personal capacităţile, însă faptul că poate vindeca chiar pe oricine, mă face să îl văd într-o altă lumină.

îi spun repezit că eu nu sunt oricine, că am o misiune, că am ales să vin acum aici cu o treabă foarte precisă, însă încep să simt cum se distanţează.

- De ce ai reacţia asta? o întreb eu contrariat.

Julie lasă capul în pământ şi după câteva clipe de tăcere spune:

- Cred că... nu ştiu, cred că sunt geloasă! Mă pufneşte râsul şi o iau în braţe.

- De ce, pe ce să fii geloasă?

- Pe tine! strigă ea. Ani la rând m-am chinuit să îmi găsesc propria cale de comunicare cu divinitatea, am citit, am scormonit, m-am documentat şi nimic. Totul s-a redus la simple trăiri, uneori chiar induse, nimic palpabil, con­sistent... şi tu, nu ai făcut nimic, ba din contră ocoleai bisericile cu voltă şi brusc ai devenit favoritul! Nu este corect! Mie de ce nu mi-a arătat Cristofor calea? Ce, eram femeie?

Vocea din cap îmi spune că va veni şi timpul ei. căci energia feminină, va trebui manifestată în anii ce vor urma. îi comunic acest lucru, cu toate că o văd privindu-mă cumva ciudat. Vorbim atât de mult încât simt că îmi pierd vocea.

A doua zi mă trezesc ţinând-o pe Julie în braţe. Şi acum îmi vine să râd gândindu-mă la inepţiile pe care mi le-a spus, dar noroc că firea ei altruistă a învins, deşi în străfundul

sufletului meu îi dau dreptate. Şi eu m-aş fi comportat la fel! Şi eu aş fi fost gelos!

Julie a plecat la redacţie, iar eu de plictiseală mă hotărăsc să fac puţină ordine. Iau mormanul de haine de pe scaun, cu intenţia de a le trânti în maşina de spălat, însă privirea îmi este atrasă de plicul ce iese din buzunarul pantalonilor, îl iau în mână şi realizez că este scrisoarea de la Cristofor, pe care trebuia să o citesc după ce îmi fac analizele. O citesc şi simt cum tot sângele mi se lasă în picioare. Mă prăbu­şesc strigând:

- Blestemat să fii!

O citesc şi o recitesc de mai multe ori. Cuvintele mă lovesc în inimă asemeni unor pumnale. „Ştiu că ceea ce îţi cer drept plată pentru tratament, s-ar putea să te întristeze, însă consider că preţul este just. De aceea, dorinţa mea, este de a o primi pe Danaide, ca răsplată pentru strădania mea. Te rog să înţelegi că doresc tabloul şi nu contravaloarea lui. Am să te scutesc de chinul de a mi-1 aduce tu, şi de aceea îţi spun că îl poţi trimite Emiliei, urmând ca aceasta să mi-1 înmâneze. Sper să putem închide pactul până în prima marţi din luna următoare. Bănuiesc că mă cunoşti destul de bine, încât să înţelegi că nu sunt dispus la nici un fel de negociere. Al tău umil prieten, Cristofor".

Urlu, strig, îmi smulg părul din cap. Iubita mea, cum o să te dau tocmai pe tine! Mai bine mor! Ce idiot am fost! Să mă las speculat de un şarlatan, de un excroc. Singurul scop al lui a fost să îmi ia tabloul!

- Dar te-ai vindecat! îmi răsună vocea din cap.

- Te urăsc şi pe tine şi pe el! Să nu mai vorbeşti niciodată cu mine! Ai auzit? Să taci, să dispari, să pleci din capul meu! Vreau să fiu bolnav, să mor, să sufăr, dar nu îmi pot da iubirea! Călăilor!

- Bine, dar misiunea ta este să trăieşti, să fii sănătos, să poţi face trecerea odată cu pământul, să ajuţi!

- Ţi-am zis să taci, să nu te mai aud! Dacă ţii cont de liberul arbitru, atunci dispari!

Julie mă găseşte plângând. îi arăt scrisoarea şi îi spun că m-am hotărât să nu o dau. Ce o să-mi facă? O sâ-i trimit contravaloarea, ca să nu zică că sunt excroc. dar tabloul îl va lua doar dacă mor. Nimeni şi nimic pe lumea asta nu mă va deposeda de Danaide.

- Dar dacă eu aş fi în pericol de moarte şi singura salvare ar fi să dai tabloul, ai face-o? mă întreabă Julie.

- Este o situaţie stupida şi deci nu are rost să mă gândesc! replic eu.

- Vreau un răspuns!

Ma gândesc ce să îi zic. Realitatea este că nu aş da-o, dar îi pot spune asta?

- încă aştept! zise Julie cu glas calm, însă îi văd sclipirea aceea dură din privire. O simt cumva arogantă, iar asta mă face să spun:

- Nu, nu aş da-o! Nici măcar pentru tine! Dacă ai fi în pericol de moarte, înseamnă că aşa ai ales înainte de încarnare şi nu văd de ce să mă implici pe mine!

Scot aceste cuvinte pe gură, însă în cap îmi apare imaginea planetei Yxala, o văd pe Julie care se oferă să mă însoţească. Ei şi ce? Eu am pus-o? Trebuia să îşi vadă de viaţa ei!

- E bine că măcar ştiu cum stau, spuse ea.

Mă aşteptam să plece, însă se vede că nu prea a fost afectată de cuvintele mele. Ăsta este un lucru bun. căci se pare că a înţeles realitatea. Mă duc la birou şi complectez un cec de cinci sute de mii de euro. Să fie pregătit !

Au trecut aproape două săptămâni de la aflarea veştii. Mai am o săptămână până la marele final. Trebuie să îmi joc cartea inteligent, însă problema este că nu ştiu cum. Mă frământ atât de tare în căutarea răspunsului, încât am încetat parcă să mai trăiesc. Până şi pe Julie o evit, căci simt nevoia de singurătate. Stau de ore în şir pe canapea şi privesc la Danaide. îi ştiu pe dinafară conturul, culoarea, însă cu cât mai mult mă uit la ea, cu atât descopăr noi bogăţii de detalii şi lumină. Nu vreau să te dau! Tu care mi-ai salvat viaţa, să te arunc pe mâini străine? Dar dacă ea a ajuns la mine tocmai pentru a mă salva a doua oară? Ah, cât îl urăsc pe Cristofor! Putea să îmi ceară orice altceva. Eram dispus să îi ofer oricât, nici nu aş fi clipit, dar pe ea... Şi de ce nu acceptă bani? De ce nu vrea contra­valoarea?

Gândurile mi se învălmăşesc în cap. Sunt sănătos! Am învins boala, am vorbit cu Dumnezeu, l-am întâlnit şi totuşi sunt atât de uman, am rămas un biet muritor materialist!

Stau pe canapea strângând în braţe sulul de carton. îl desfac şi inspir, vreau să îi simt parfumul, însă un miros de fân proaspăt şi flori îmi invadează simţurile. „... au ales în locul nemuririi, mărirea vremelnică..." îmi răsună în urechi. Oare asta fac eu?

Mă uit pe geam şi văd cum încet, lumina începe să ia locul întunericului. La început timid, apoi din ce în ce mai intens, până când totul se umple de raze lucitoare de soare. Mă hotărăsc brusc. Scot tabloul din ramă, îl desfac de pe şasiu, îl bag în tub şi ies în viteză pe uşă. La firma de curierat, femeia din spatele geamului mă priveşte distantă. Lacrimile îmi şiroiesc pe obraz în timp ce completez formularul. Mângâi pentru ultima oară sulul şi i-1 întind. Iubita mea... adio.

Merg pe stradă ca un nebun, lovindu-mă de oameni. Am făcut-o! Dacă asta aşteptai de la mine, Doamne, ţi-am dat satisfacţie. Te poţi considera victorios! Mi-ai dat sănătate, dar în schimb m-ai ucis. Fii fericit, căci ai ieşit învingător! Cu greu ajung acasă şi mă trântesc pe pat. Mă simt bătrân şi pustiit. Ştiu sigur că de acum încolo, viaţa mea nu va mai fi la fel. Un hotot de plâns îmi rupe şirul gândurilor şi adorm.

Mă trezesc exact în momentul în care firele de lumină mă trăgeau în sus. Stau liniştit, căci îmi este indiferent unde ajung. Nu mă mai interesează nimic şi nici nu vreau să schimb ceva! Te urăsc Doamne! Rotaţia ameţitoare a unui vortex, mă face să închid ochii. O bufnitură, urmată de o durere groaznică în genunchi mă face să îmi dau seama că am ajuns la destinaţie. Deschid ochii şi constat că sunt pe nişte scări de lemn, înguste şi înnegrite de vreme, care atât cât îmi pot da seama, fac legătura între două etaje ale unei case. Este frig, întuneric şi miroase a mucegai. Din partea de jos, se aude un glas, urmat apoi de o lumină pâlpâitoare, care urcă în viteză:

- Te-ai lovit dragule? aud eu în italiană.

întorc capul şi văd cum o femeie mică, grasă, albă şi pufoasă vine gâfâind spre mine. Este îmbrăcată cu un fel de cearceaf, care probabil se voia a fi o cămaşă de noapte, însă date fiind dimensiunile impresionante, seamănă mai mult cu o paraşută. în cap, boneta ce aduce mult cu o oală de noapte, vine să întregească pitorescul ţinutei. Mă uit la ea şi îmi dau seama că este mai uşor să o sari decât să o ocoleşti. în urma ei ropote de paşi se fac auzite, şi de după colţul scării, alte două personaje feminine, îmbrăcate aproape identic, îşi fac apariţia. Una este slabă, urâtă şi înaltă şi aduce mult cu un bărbat, iar cealaltă este tânără, însă la fel de grasă şi lucioasă ca prima. Mă gândesc că or fi rude.

căci seamănă foarte tare, dar nu apuc să îmi termin ideea că o aud spunând:

- Te-ai lovit tată?

Sunt consternat! Cum să fiu eu tatăl unui asemenea ipochimen! Cred că am înţeles greşit! Simt cum mi se strânge carnea pe mine doar la gândul că am putut aduce pe lume aşa ceva. Reuşesc totuşi să îngân ceva, se pare că inteligibil, căci le văd pe toate trei cum o iau în viteză pe scări, luminându-mi calea. Intrăm într-o încăpere mică şi întunecoasă. Un miros de vopsea şi ulei mă izbeşte ca un pumn în figură. Iau lumânarea din mâna slăbănoagei şi le împing afară, trântindu-le uşa în nas. Grasa mai bagă capul odată întrebându-mă:

- Soţul meu mai doreşte ceva?

- De unde dracu să ştiu ce mai vrea bărbată-tu, răcnesc eu, însă îmi dau brusc seama că mi s-a adresat mie. Doamne iartă-mă! Deci eu sunt soţul şi cu siguranţă monstrul, este copilul nostru! Asta înseamnă că m-am culcat cu ea! Cred că eram în comă alcolică, sau poate am fost ameninţat cu moartea, sau am fost drogat... Refuz să mă mai gândesc şi încep să mă uit prin cămăruţă. Văd pensule, culori, tablouri rezemate de perete... sunt în atelierul unui pictor! Deci am fost şi pictor! Aşa se explică pasiunea mea pentru artă. Imaginea Danaidei îmi apare în minte şi simt cum un junghi, ca un pumnal îmi străpunge inima. Mă uit la lucrări, la tuşă şi îmi dau seama că o recunosc... am mai văzut-o undeva... dar unde?

în apropiere de geam zăresc un şevalet pe care se află o pânza acoperită cu un ştergar. Aha, deci lucrez la ceva! Cu o mişcare bruscă dezvelesc lucrarea, însă simt cum deodată inima mi se opreşte în loc. Danaide... dragostea mea... eu te-am pictat! Mă uit la curbura şoldului, la părul răvăşit de vânt, la delicateţea mâinii, la marea învolburată şi îmi dau seama că ea s-a născut din sufletul meu, din trăirile mele. căci am adus-o cu mine din experienţa unei vieţi trecute şi am materializat-o în cea prezentă. Urlu. strig de bucurie. Vreau să rămân aici, în această viaţă, chiar alături de aceste groaznice femei, numai să Fiu cu tine! Mă uit la lucrare. Este aproape gata. îi mai lipseşte un pic din spuma valurilor. Mă gândesc... dacă aş pune-o eu... această ultimă tuşă. aş rămâne alături de ea în veşnicie. Cu mâna tremurândă caut albul şi îl întind cu pensula pe paletă, încercând să determin cantitatea optimă. Trasez apoi uşor, ca o adiere, vârful valurilor. Mă dau înapoi şi privesc. Da este perfectă! Un sentiment ciudat de nemurire mă cuprinde.

Soarele a răsărit de mult, însă eu rămân tot în poziţia aceea, contemplând-o. Un zgomot de paşi şi voci bărbăteşti se aud dinspre scară. Uşa se dă cu putere de perete şi în prag îşi face apariţia aşa-zisa soţie a mea, de data asta îmbrăcată într-o rochie de catifea grena. însoţită de trei bărbaţi. Mă uit la costumele lor caraghioase, cu pantaloni bufanţi, până sub genunchi, cu pălării imense cu pene şi abia mă abţin să nu pufnesc în râs.

- Domnul conte a binevoit să treacă pe la noi, o aud pe grăsună spunând.

- Mă bucur, îngân eu anemic, însă cuvintele mi se opresc la jumătatea gâtului, căci îi surprind privirea.

- Ce tablou superb! exclamă el, timp în care eu încerc să îl acopăr cu umărul, dar acest lucru nu îmi reuşeşte, deoarece mă trezesc împins de grasă, care smulge lucrarea de pe şevalet şi i-o pune în braţe. Acesta se uită cu un aer superior la ea şi spune:

- îţi dau douăzeci de galbeni!

- Lucrarea nu este de vânzare, spun eu, smulgându-i-o din mână.

- Patruzeci de galbeni şi protecţia mea.

Niciodată!

Văd cum faţa femeii devine stacojie, sufocându-se. într-un ultim efort reuşeşte să îngâne:

- Iertaţi-1, nu a dormit toată noaptea! Este tulburat! Vă va aduce cu siguranţă lucrarea la palat!

- Bine, te aştept după-amiază, îl aud spunând, după care se întoarce şi iese.

Femeia îl conduce până jos după care se întoarece la mine şi tună:

- Te-ai tâmpit? Cum să refuzi o astfel de ofertă? Nu mai avem de mâncare, uleiul s-a terminat, băcanul nu mai vrea să ne dea pe datorie, creditorii bat la uşă...

- Mă doare fix în cot de mâncarea voastră! Ai de unde da jos! Tabloul nu pleacă de aici!

Cu un aer ce se voia majestos, face stânga împrejur şi iese, trântind uşa.Du-te dracului şi tu şi fii-ta! Auzi să îmi dau eu iubirea pentru două imbecile! Spre seară, parcă într-un deja-vu, scenariul se repetă, numai că de data asta contele vine însoţit de trei bărbaţi.

- Ei, te-am aşteptat! De ce nu ai venit?

Mai avea ceva de terminat la lucrare, aud vocea femeii.

- Pe naiba, spun eu, lucrarea nu este de vânzare. Vă dau orice altă lucrare de aici, gratis, însă nu pe Danaide.

- Danaide, frumos nume! zise el râzând, dar de unde ai ajuns la concluzia că am nevoie de pomană? Ţi-a spus cineva că am sărăcit şi că nu îmi mai pot permite mofturi?

- Nu, dar tabloul nu este de vânzare!

- Te mai întreb odată! îţi dau o sută de galbeni!

- Luaţi-1, luaţi-1, începe să zbiere femeia.

- Niciodată, accentuez eu, uitându-mă în ochii lui.

- O sută cincizeci de galbeni. -Nu.

Văd cu coada ochiului, cum femeia se trânteşte în scaun plângând. Mă uit triumfător în ochii contelui, încercând să desluşesc ceva.

- Este răspunsul tău final? mă întreabă el şi văd cum ochii i se îngustează ameninţător.

- Da!

Mai apuc să aud un „Luaţi-1!" şi simt cum patru mâini mă apucă zdravăn.

- Va fi condamnat la moarte pentru răspândire de infor­maţii false şi trădare, mai spuse el, înainte să fiu împins pe uşă. Mă uit în urma mea şi zăresc cum o apucă cu o mână pe Danaide, în timp ce cu cealaltă aruncă un săculeţ de bani pe masă.

- Fiţi blestemaţi, urlu eu. Toţi să fiţi blestemaţi, de acum şi până în veacul vecilor. Praful şi pulberea să se aleagă de vieţile celor ce o vor avea! Să moară în culmea gloriei, când le e lumea mai dragă şi să nu ştie cu ce au greşit! Şi ei şi urmaşii lor să o iubească ca pe lumina ochilor, să îşi dea viaţa pentru ea, dar ea să le aducă doar moarte! Nimeni şi nimic să nu poată dezlega jurământul, nici măcar eu creatorul ei să nu pot rupe legământul. Aşa să fie!

O spirală de lumină coboară din cer străpungându-mi creştetul capului. Urlu de durere, în timp ce mii de fire colorate, mă smulg de pe sol, ridicându-mă şi imprimân-du-mi o mişcare rotativă. Văd în jurul meu zeci de figuri de oameni, femei, bărbaţi, copii, zâmbitori, fericiţi. însă ca la o comandă chipurile acestora se schimonosesc, se strâmbă; îi aud cum urlă, se vaită, plâng, proliferând blesteme la adresa Creatorului.

Nu mai vreau să vă văd, să vă mai aud! ţip eu, strângând pleoapele. O linişte mormântală mă învăluie. Deschid ochii şi constat că sunt în apartamentul meu. Oare ce a fost asta? Doamne ce am văzut? Deşi nu primesc nici un răspuns.

Am clar în cap răspunsul, dar nu vreau să îl accept. O frică puternică îmi paralizează mişcările. Din străfundul fiinţei mele zbier:

- Eu am fost! Eu am adus nenorocire oamenilor! Eu i-am omorât! De ce Doamne, de ce? Te rog vorbeşte cu mine! Explică-mi! Constat însă că nu primesc nici un răspuns.

Iau o foaie de hârtie cu intenţia de a scrie. Vreau să îmi fac un fel de bilanţ, să înţeleg cine am fost şi cine sunt acum. însă mâna refuză să mă asculte. Mă întind pe canapea şi încep să ţip:

- Sunt eu Paul. gândacul tău favorit! Te rog ascultă-mă! îmi cer iertare înaintea ta Doamne şi înaintea tuturor sufle­telor pe care le-am rănit! Dă-le lor pace şi linişte şi pe mine iartă-mă că nu am ştiut ce fac! Te rog ajută-mă, vor­beşte cu mine!

în cap mi se învălmăşesc tot felul de idei, însă una stă­ruie cu îndârjire: vreau să ştiu, vreau să mă schimb, vreau să învăţ. Simt că trebuie să avansez, să aflu... dar ce, cum? După câteva ore de disperare, în care mi-am cernut amintirile prin filtrul raţiunii, răspunsul ţâşneşte eliberator:

- Vreau să am cunoaştere, viziune, premoniţie, sau cum s-or chema toate acestea. Vreau să fiu Cristofor.

Poate eu sunt alesul, cel ce trebuie să vină! mai adaug eu în gând.

Spunând aceste cuvinte, văd cum o relaxare totală mă cuprinde. Abia acum realizez că de fapt îmi este dor de el, de discuţiile noastre, de contraziceri. Mă cuprinde o mare iubire, asemeni unei dureri de inimă. îmi dau seama că de fapt acolo este locul meu, mai am atâtea de învăţat, dar mai este atât de puţin timp... cel puţin aşa susţine el. Oare dacă mă duc mă va primi? Adorm gândindu-mă cum să fac.