MAGUL DIN CARPATI EP 17

Cu fiecare clipa, devenea tot mai slăbită. Degeaba chema­seră toţi vracii locului, degeaba i se făcuseră descântece şi fierturi. Focul mistuitor nu putea fi stins.

Doar bătrânul înţelept era singurul care nu făcuse nimic. De zile în şir stătea în faţa casei, privind cerul şi bolbo­rosind cuvinte doar de el ştiute.

în dimineaţa aceea, femeile se adunaseră în faţa porţii, şoptindu-şi vorbe în colţul năframei. Din casă se auzea doar plânsul de neputinţă al mamei. în rest era o linişte atât de apăsătoare, încât părea că natura încremenise în aştep­tarea cruntului deznodământ.

Deodată, din zare, se făcu auzit ropotul unui cal. La început mai slab, apoi din ce în ce mai aproape, tot mai aproape, până când în dreptul casei opri un armăsar alb, plin de sudoare.

Dega descăleca şi mirat de neobişnuita adunare, dădu bineţe încercând să intre, însă bătrânul înţelept îl prinse de mână şoptindu-i: „Prea târziu!".

Flăcăul se repezi înăuntru. Nu băgă de seamă ochii înlă­crimaţi ai mamei şi nici mirarea tatălui, ci numai pe Aegis. Citi în privirea ei bucuria de a-1 revedea, însă trupul slăbit refuza să o asculte. O apucă de mână, însă ea doar tresări. Părea o pasăre rănită în ultima zvâcnire a vieţii.

O strigă pe nume, dar ea nu avu puterea să îi răspundă. Mâna ei încercă să îi mângâie părul şi oftă. Buzele lui se apropiara de ale ei, culegându-i ultima suflare. Simţi cum sufletul ei, în trecere, îi străbate fiecare fibră a corpului, învăluindu-1, îmbrăţişându-1, ca pentru o ultimă despărţire, apoi nu mai simţi nimic.

Rămase ore în şir aşa, îngenuncheat lângă patul ei. Nu auzi nici strigătele femeilor, nici chemările bărbaţilor, care îl încurajau, spunându-i că moartea înseamnă de fapt re­naştere, că nu se cade să plângi. Privea în gol, orb şi mut, împietrit asemeni unei stânci.

Au hotărât să o îngroape pe creastă, locul este nu departe de aici, acolo unde stătea ore în şir vorbind cu norii.

Dega rămase lângă mormântul ei. Degeaba îl chema­seră, degeaba îi spuseseră că nu e bine ce face, nimeni nu reuşi să îl facă să plece. Acolo în taina nopţii, jură în faţa lui Zamolxe, chemând chezăşie stihiile pădurii, iubire veş­nică pentru acel trup de lut.

Pumnalul luci scurt, străbătând noaptea ca un ţipăt de pasăre. Şi-1 împlântă scurt. Cu sângele şiroindu-i din piept, se prăbuşi peste mormânt. Cu ochii larg deschişi, privind la cer îşi dădu ultima suflare. Atunci îl blestemă pe Zamolxe şi ceru dreptul, cu liberul său arbitru, de a fi în veşnicie alături de ea, să nu o părăsească niciodată.

Şi astfel cele două sărmane entităţi, ce veniseră pe acest pământ pentru a manifesta iubirea absolută, s-au trezit unite doar în veşnicie. Şi cum ei încă nu ieşiseră din legea karmei, legământul făcut i-a despărţit în viaţă. Şi astfel ei au trecut prin vâltoarea reîncarnărilor succesive, căutându-se, strigându-se.

Dar iată că la un moment dat, după mii de ani, în acel loc a poposit un suflet, o entitate care simţea că îşi caută perechea. Acum era mult mai evoluat. Şi ajungând acolo, a început să recunoască locul, sunetul munţilor şi şoaptele vântului. Şi sufletul lui a înţeles atunci legământul făcut. Trebuie să îţi spun, că oricât ai fi de evoluat, ţi se arată numai ceea ce poţi duce. Şi s-a rugat Tatălui, cu toată fiinţa sa, cu toată puterea sufletului, iar prin această rugă­ciune a inimii, a cerut ca ceea ce fusese legat să se dezlege. Numai că sărmana entitate şi-a dat seama că în încarnarea aceea nu mai era timp ca ei să se reîntâlnească. Şi atunci a hotărât să îşi ridice o casă, acolo, în zonă, spre a fi aproape de locul acela, nu că ar fi contat, dar sufletul lui încerca să culeagă fiecare vibraţie a amintirii ei. Şi astfel se încheie povestea noastră. Este o poveste simplă, de dragoste, po­vestea a două entităţi ce nu au înţeles că fuseseră trimişi pe pământ pentru a manifesta iubirea absolută.

Aici Cristofor se opreşte. Mă uit în ochii lui şi văd o mare tristeţe. înţeleg cumva printre rânduri, că aceasta este povestea sa. Mă gândesc că este totuşi o mare nedreptate să nu îţi poţi cunoaşte menirea, trecutul, să trebuiască să mergi aşa orbeşte prin viaţă, condus doar de propriile instincte.

- Eu rămân la părerea mea, spun eu, după câteva clipe de ezitare, că omul ar trebui să aibă acces la propriul trecut, pentru a putea acţiona în favoarea unui viitor optim. Eu sunt convins că hotărârile pe care le-am luat în această viaţă au fost benefice dezvoltării mele ca individ, însă nu ştiu cu ce tare vin din trecut.

Spunând aceste vorbe îmi dau seama că îndoielile referi­toare la reîncarnare au dispărut. Cred că experienţa onirică pe care am avut-o m-a făcut să înţeleg totuşi ceva. Realizez că totul ar putea fi doar un vis, însă intensitatea trăirilor, modul de percepţie a sentimentelor, mă silesc să admit exis­tenţa unei baze reale.

-     Uneori hotărârile pe care le luăm, ne pun în situaţia de a accesa un alt viitor, spuse Cristofor îngândurat, scoţându-mă din reverie. Poate că noi nu vom conştientiza acest lucru niciodată, însă o acţiune anume, poate duce la o răsturnare totală a sorţii.

-     Bine, dar nu am acţionat în conformitate cu legea karmei? întreb eu. Nu ai spus că fiecare om are o soartă.

-     Ba da, dar după cum spuneam, destinul este trasat în linii generale. Calea de a accede către el poate fi stabilită de către fiecare în parte. La fel există şi mai multe cursuri ale vieţii. Ai multiple posibilităţi. Unele drumuri sunt mai netede, altele mai anevoioase, unele ne duc direct către ţintă, altele ne ocolesc, dar toate până la urmă trebuie să ne facă să ajungem în acelaşi punct terminus, în locul în care karma încetează să mai existe.

Mă hotărăsc să mă retrag. Stau în pat şi mă gândesc dacă aş fi fost mai fericit alegând alt drum. Nu cred, căci sunt mulţumit de mine însumi şi de realizările mele. Adorm gândindu-mă la povestea lui Cristofor.

Simt cum mă zgâlţâie ceva. Deschid ochii şi văd cum camera se învârte cu mine. Din ce în ce mai repede până când totul se transformă într-un vortex de lumină. Mă simt ca şi cum aş pluti în imponderabilitate. O stare de beati­tudine mă cuprinde şi mă simt ca într-o buclă atemporală, în care nu mai există trecut, prezent sau viitor. Mă simt ca şi cum un burete magic ar fi trecut peste amintirile mele, ştergându-le. Un flash puternic mă obligă să închid ochii. Mă trezesc în holul unei case cu nişte chei în mână. în minte îmi vine experienţa trecută. Oare ce o mai fi de data asta. Mă hotărăsc să înaintez pe hol, şi culmea, picioarele mă ascultă. Ajung în dreptul unei oglinzi. Mă uit în ea şi constat că sunt eu. îmi fac cu mâna, mă strâmb, deduc că am controlul propriilor mele acţiuni.

Intru într-o sufragerie modernă, a cărei pereţi sunt tapetaţi cu superbe tablouri suprarealiste. Le studiez atent şi mă simt captivat de impresionantele imagini onirice, pictate în nuanţe de albastru sideral. Văd păsări femei, centauri cu trupuri contorsionate, animale ciudate, peisaje fantastice, inorogi, toate atât de perfect redate încât îmi face impresia că pictorul trăieşte în acea lume.

Deschid o uşă şi dau să intru într-un birou, când în spa­tele meu se aude o cheie în broască. Caut un loc unde să mă ascund, dar nu mai apuc, căci un băieţel frumos foc, îmi sare în braţe.

-  Tată! spune el într-o engleză perfectă.

Mă şochez atât de tare încât încep să tremur. Oare în ce realitate mă aflu? în uşa sufrageriei îşi face apariţia Annie, frumoasa mea americană, care mă sărută cu foc.

-  Ai venit! îmi spuse ea. Mă bucur că nu ai uitat ca de obicei că trebuie să ajungem la vernisaj.

Schiţez un zâmbet de complezenţă, încercând să fac o glumă pentru a afla mai multe.

-  La vernisaj? Cine Dumnezeu are vernisaj astăzi! îi spun eu în engleză, căci îmi aduc aminte că ea nu vorbea franceza.

Nu ţine, căci văd cum amândoi se strâmbă la mine.

-  Joshua, treci şi te spală, o aud spunând şi deduc că pe copil îl cheamă Joshua.

-  De altfel şi tu, te rog, treci şi te pregăteşte!

îi urmez pe scări. Copilul intră într-o cameră în timp ce Annie deschide uşa altei încăperi. Mă întâmpină un dormitor matrimonial, pe culori de crem. Annie intră în baie lăsând uşa deschisă. Mă trântesc pe pat şi încerc să par de-al casei. Mă uit la ea cum se dezbracă şi caut să îmi aduc aminte cum arăta acum zece ani când ne-am despărţit. Este la fel de frumoasă, poate puţin mai matură, dar are aceeaşi linie plăcută. Rememorez clipele petrecute alături de ea şi îmi aduc aminte de discomfortul pe care l-am simţit atunci când m-a anunţat că este gravidă. Ce spaimă am tras! Am simţit cum cerul îmi cade în cap, cum viitorul mi se şterge, cum îmi pierd identitatea de sine, cum totul se reduce la un singur cuvânt: copil. Câte nopţi de chin şi discuţii am avut! Cât m-am silit să o fac să înţeleagă că nu sunt pregătit să am copii, că acel sentiment de tată, îmi lipseşte cu desă­vârşire, că pur şi simplu vreau să trăiesc pentru mine, fără obligaţii, fără constrângerea de a ţine cont de alţii. Mă gândesc că ceea ce trăiesc acum este de fapt un viitor paralel, în care mi se arată cum ar fi putut fi de fapt, şi deşi stiu văd nimic deranjant până acum, nu pot spune că sunt extaziat.

Annie iese din baie şi îmi spune să ne grăbim. Mă îmbrac fără prea multă tragere de inimă. Invoc o durere de cap, spre a o face să conducă şi plecăm. După plăcuţele de pe

şosea înţeleg că ne aflăm într-o suburbie a oraşului Chicago. Oare mi-ar fi plăcut în America?

Annie opreşte maşina în faţa unei galerii. Citesc: Chi­cago's Modern Art Gallery. Văd cum o mare de fotografi se aruncă asupra noastră. Deci, până la urmă aş fi ajuns şi aici foarte important! Deschid portiera, afişând un aer supe­rior, însă constat cu uimire că toate bliţurile sunt îndreptate către Joshua.

Un om masiv, uşor transpirat îşi croieşte cu greu drum prin mulţime.

- Paul, ia-1 pe Joshua şi grăbiţi-vă, a ajuns şi televiziunea! Prind copilul de mână şi mă arunc în vâltoarea umană.

Cu greu reuşesc să nimeresc intrarea.

Uşa se deschide şi văd mirat acelaşi gen de lucrări ca şi în sufragerie, numai că aici sunt de dimensiuni impre­sionante. Oriunde întorc capul, albastrul acela ireal, foarte aproape de culoarea ochilor lui Joshua, îmi izbeşte retina. Un ropot de aplauze mă face să ies din starea de contem­plare.

Văd cum cineva mi-1 smulge pe puşti din mână şi se apucă să îi monteze o lavalieră. O femeie brunetă, frumoasă se apropie de mine cu aceeaşi intenţie. O refuz politicos, însă ea mă priveşte contrariată. După câteva clipe, două reflectoare puternice se aprind, luminând centrul sălii, unde în faţa unui microfon recunosc pe bărbatul corpolent, care ne primise la sosire. în spatele lui Joshua împreună cu Annie şi alţi doi bărbaţi. Se aude:

- Suntem în direct! Trei, doi, unu.

în sala în care se aşternuse o linişte mormântală se făcu auzită vocea bărbatului.

-   Chicago's Modern Art Gallery, are plăcerea de a anunţa deschiderea oficială a expoziţiei „Lumi paralele" a tânărului Joshua Berg. Invit acum la microfon pe domnul

Stuart Lancaster, critic de artă, care a sosit special din Anglia, pentru a ne fi alături cu această ocazie.

Acesta începe să vorbească, aducând cuvinte de laudă şi argumentându-şi poziţia. în cap încep să mi se învârtă tot felul de idei. încep să mă uit cu atenţie la picturi. îmi dau seama că sunt ferestre deschise către alte lumi, miri­fice, interesante, ciudate, care te captivează, inducându-ţi o stare de bine, de calm. Este o senzaţie nefirească, căci cu cât le aprofundezi, cu atât alte detalii ies la suprafaţă, făcându-te să doreşti să le explorezi şi mai profund. Nu ştiu cât stau aşa, însă o mână întinsă mă scoate din reverie. Este o femeie de vârstă medie, blondă, înaltă, uşor urâtă, îmbrăcată într-o rochie galben ţipător. Probabil că privirea mea mirată o face pe interlocutoare să spună:

-  Sunt profesoara lui Josh. Nu mă recunoaşteţi?

-  Ba da, scuzaţi-mă, replic eu şi îi întind mâna, gândindu-mă ce o preda.

Ascult dizertaţia ei şi nu mă pot abţine să nu mă gân­desc la faptul că ceea ce se întâmpla acum de fapt nu există. Este o realitate care nu are proiecţie în viitor. Eu sunt singurul care ştie că acest copil nu există! îmi amin­tesc exact uşurarea pe care am simţit-o atunci când, după nopţi de discuţii interminabile, mi-a spus:

-  Bine ai câştigat! Am să îmi fac programare la doctor.

Eu am dus-o ţinând-o de mână la cabinet. Eu am aştep­tat-o, i-am văzut lacrimile din ochi, am consolat-o, ba chiar m-am simţit împăcat a doua zi, când mi-a zis că mă părăseşte. Nu pot spune că regret. Şi ce dacă acest ipotetic Joshua nu s-a născut! Am şi eu o viaţă şi am dreptul la ea! De ce să fiu silit să renunţ la existenţa mea, să mă deper­sonalizez, să uit de mine însumi, în favoarea altora?

Gândurile mi se rotesc în cap. Primesc felicitări din toate părţile. Aud cuvinte ca geniu, accente ca Dali, talent.

conexiune divină, însă acestea se izbesc de mine precum bolovanii de un zid. Am un fel de blocaj emoţional, care rriă face să nu le pot percepe adevăratul sens.

într-un târziu, după aplauze prelungi, felicitări şi trei sferturi din expoziţie vândută la vernisaj, ne îndreptăm spre casă. Cei doi se duc să se culce, însă eu mă hotărăsc să rămân în sufragerie, căci nu ştiu de ce am senzaţia că dacă adorm mă voi întoarce înapoi în timpul meu şi încă nu simt nevoia să o fac. Mai vreau să trăiesc puţin această viaţă familială, să văd cum este. închid ochii, însă un lipâit de paşi se aude dinspre scări. Joshua îşi face apariţia cu un tablou în mână.

-  Am vrut să fiu primul care îţi spune la mulţi ani! zise el şi întoarce lucrarea cu faţa la mine.

O superbă mare violet, cu reflexe argintii, cu doi sori aurii, a căror nimburi se reflectă uşor distorsionat în apă, mă izbeşte. Privesc în profunzimea lucrării şi dulci senzaţii şi amintiri mă năpădesc. Văd, simt aproape, cum nisipul răcoros îmi învăluie trupul.

-  Am vrut să nu te mai simţi singur, îl aud spunând. Ştiu că ai renunţat la perechea ta pentru a mă avea pe mine şi îţi mulţumesc, mai adăugă el, după care îmi sare de gât şi mă sărută pe obraz.

Stând aşa îmbrăţişaţi îmi dau seama că este primul contact fizic direct pe care îl am cu el. îl mângâi uşor pe cap şi lacrimi încep să îmi curgă pe obraz. Sunt atât de mândru! Da recunosc sunt mândru de el! Sunt mândru că ceilalţi mă invidiază. Le-am simţit admiraţia, ura, dorinţa de a avea şi ei un asemenea copil! îmi dau seama că de fapt el nu există şi o mare jale mă năpădeşte. îl strâng şi mai tare în braţe. Iartă-mă! Nu vreau, nu pot să recunosc că am greşit, însă tu de acolo de unde eşti acum, te rog iartă-mă. Doamne, dacă tu exişti, dă acestei entităţi şansa de a se naşte!

Simt cum un vârtej mă prinde şi mă ridică în sus. La revedere Joshua, am plecat, rămâi cu bine şi iartă-mă!

Mă trezesc din nou în patul meu. Simt încă pe buze mirosul părului lui. Doamne, dă-mi înapoi acest copil! Şu­voaie de lacrimi mă năpădesc.

Zorii zilei m-au găsit tot treaz. Sunt cumva mai împăcat cu mine însumi, însă adânc în străfundul conştiinţei un sâmbure de regret mă macină. întâlnirea cu Cristofor are loc abia spre seară. Mă abţin în a-i povesti experienţa prin care am trecut.

Aşezat comod în de acum familiarul jilţ, îl ascult cum începe să îmi spună:

-  Aş dori să te învăţ anumite tehnici de meditaţie. Nu sunt dificile însă sunt foarte folositoare, deoarece te ajută să te deconectezi de la lumea reală şi să treci în subconştient.

Oarecum absent, îi ascult dizertaţia. Mă conformez aşezându-mă pe jos în poziţia numită lotus, aşa îi spune el, căci mie îmi seamănă cu postura Yoga, şi închid ochii. Cristofor se aşază la fel în faţa mea.

- Acum am să te rog să nu te gândeşti la nimic.La un moment dat am să te ţin de mână, pentru a-ţi induce mai uşor această stare. în mod normal trebuie să treacă luni până când reuşeşti.